Erezia cea draceasca pe nume catolicism! Vaticanul si Papa, inainte mergatorii Antihristului! Cel de-al Treilea Razboi Mondial!

Papa, inainte mergatorul Antihristului

 

Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu
Sfanta Manastire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfantul Munte Athos
(tradus din greca in romana de ieroschimonahul Stefan Nutescu)

Prolog

Este firesc ca eforturile contemporane pentru reapropierea lumii crestine sa aiba o larga recunoastere, deoarece, pe de o parte, ele constituie contributia umana la cauza sfanta a unitatii si, pe de alta parte, se fac intr-o epoca in care lumea, faramitata de multimea felurita a contradictiilor, cauta cu agonie elemente unificatoare.
Insa aceste eforturi s-au aratat pana astazi dezamagitor de ineficiente. Nu numai ca nu mai insufla niciun optimism, ci pricinuiesc chiar o deosebita neliniste, din moment ce consecintele lor vatamatoare sunt deja evidente: a) tocirea constiintei ortodoxe, impartirile si schismele in cadrul plinatatii Bisericii noastre; b) confuzia, descurajarea si dezorientarea eterodocsilor care cauta autenticitatea Credintei;
Textul care urmeaza constituie expresia acestei nelinisti a noastre, de vreme ce dialogul dintre ortodoxie si papism (1) domina relatiile intercrestine si, mai mult, coexistenta ortodocsilor si papistasilor in societatile noastre multiculturale apare ca o provocare pentru orice constiinta ortodoxa.
Urmand traditia noastra patristica care ne-a invatat „sa iubim in adevar” si sa „adeverim in dragoste”, intentionam sa schitam cu luciditate si responsabilitate fata papismului. Iar aceasta deoarece este vadit ca aceste hotare devin din ce in ce mai greu de distins. Nu numai pentru ca in viata ortodocsilor a intrat profund civilizatia apuseana, fasonata dupa crestinismul contrafacut al Occidentului, ci si pentru ca in zilele noastre se raspandesc ideile si conceptiile „Noii Ere” (New Age), care pretinde ca toate religiile conduc in mod egal la un acelasi asa-zis Dumnezeu.
Pentru ortodocsi curatia Credintei constituie temelia neclintita in nevointa lor pentru indumnezeire. Credinta dreapta este „medicamentul cel mare si cel dintai al mantuirii” (Sf.Maxim Marturisitorul). Dar si fratii nostri eterodocsi delimitarea corecta a adevarului le arata calea de intoarcere la casa lor parinteasca, Biserica Ortodoxa.
Ruperea Crestinatatii apusene de trupul Bisericii nu a provenit pur si simplu din niste diferente de ordin administrativ sau de traditie locala, ci dintr-o alterare profunda a trairii bisericesti care a creat o prapastie intre cele doua lumi. Datoria fireasca de a respecta pe orice om cu convingeri diferite, raporturile amabile, lipsite de ipocrizie si dorintele de buna-credinta pentru unitate nu ne dau insa dreptul sa tacem sau sa ascundem aceasta realitate.
Desigur, se pastreaza si astazi in Occidentul papistas ramasite ale traditiei patristice, mai ales in spatiul monahal. Si fara indoiala exista multi monahi smeriti sau credinciosi simpli care isi afierosesc viata lor rugaciunii si faptelor de dragoste crestina. Cu toate astea, toate elementele pozitive care s-au pastrat in traditia apuseana nu au fost in stare sa impiedice denaturarea Crestinismului si transformarea Bisericii Romane intr-un stat lumesc cu  regim teocratic, transformare care a condus inevitabil la dezvoltarea institutiei papale.
Daruind aceasta brosura fratilor nostri, in epoca in care sincretismul si secularizarea au amortit constiinta bisericeasca a celor mai multi dintre noi, ne rugam sa simtim toti datoria si sa constientizam puterea pe care o avem ca pazitori si aparatori ai Ortodoxiei. Aceasta datorie si aceasta putere sunt invederate de patriarhii Rasaritului in istorica lor Enciclica de la 1848: „Inca la noi, nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodata sa introduca lucruri noi, caci pazitorul Credintei este insusi trupul Bisericii, adica insusi poporul, care voieste ca vesnic neschimbata sa-i fie Credinta si la fel cu cea a Parintilor lui”.
 
Sfanta Manastire Paraklitu
 
(1)nu folosim termenul de romano-catolicism, deoarece nu are fundament istoric si nici nu este corect din punct de vedere teologic. De la inceputul secolului al II-lea Biserica cea una si nedespartita a lui Hristos, asa cum o marturisim in Simbolul Credintei, se numeste Catolica (Universala, Soborniceasca), pentru ca ea cuprinde totalitatea Credintei, adica plinatatea adevarului. Asijderea, de vreme ce din anul 330 Noua Roma (Constantinopolul) a devenit capitala imperiului roman, termenul de romeos sau romios, defineste pe fiecare cetatean ortodox al lui (al imperiului), indiferent de neam. Astfel, in sensul strict al cuvantului, romano-catolici sunt crestini ortodocsi. Ca romei, adica urmasi ai Imperiului Roman, si catolici, adica membri ai Bisericii Ortodoxe, care continua sa detina deplinatatea credintei. Dimpotriva, papistasii, dupa cucerirea tronului Romei de catre franci (1009), nu mai sunt romei, ci franco-latini. Iar dupa caderea lor din sobornicitate (plinatatea) Credintei, din pricina acceptarii a numeroase erezii, nu mai sunt catolici, ci eretici. Cu toate astea, dupa Schisma definitiva (1054), papistasii au uzurpat acesti termeni. Popoarele ortodoxe insa, pana in sec.al XIX-lea, cunosteau bine ca romeos si catolic inseamna ortodox, de aceea ereticii din Apus erau numiti latini, papistasi. Confuzia care se observa astazi in terminologie s-a creat la inceputul sec.XX-lea, odata cu aparitia ecumenismului.
 
Nasterea papismului
 
          Biserica, in decursul primului mileniu al existentei sale, si-a pastrat unitatea in Rasarit si in Apus cu toate tangajele conjucturale pe care le-au creat ereziile, schismele si feluritele neintelegeri. Ruperea Crestinatatii apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, asa  cum ea s-a definitivat in 1054, a constituit sfarsitul tragic al unor procese de alterare in spatiul Europei Apusene, pe trei planuri strans legate intre ele: a) teologic, b) bisericesc si c) politic.
 
A. In plan teologic.
         
Germenii diferentierii teologice a Apusului se afla in scrierile fericitului Augustin (354-430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augstin a ignorat limba greaca si Parintii greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sf.Atanasie, Sf.Vasile cel Mare, Sf.Grigorie Teologul, Sf.Grigorie de Nyssa s.a.). Influentat de neoplatonism si de principiile Dreptului roman, el a formulat in operele sale teologice unele puncte de vedere straine de trairea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi de pilda, identificarea fiintei cu energiile in Dumnezeu, purcederea Sf.Duh si de la Fiul (Filioque)s.a.
 
B. In plan bisericesc.
         
Biserica veche accepta, in mod onorific, ca primul in ordine, in relatiile cu ceilalti episcopi, sa fie episcopul Romei, de vreme ce orasul acesta era capitala Imperiului Roman. Insa in cadrul institutiei sinodale, papa nu a incetat sa fie egal cu toti ceilalti episcopi (primus inter pares = primul intre egali). Mai tarziu, dupa ce capitala imperiului s-a mutat in Rasarit, Sinodul al IV-lea ecumenic (451) a recunoscut tronului episcopal al Constantinopolului „privilegiul de cinste” intocmai cu cel al Romei.
          Insa duhul expansionist si centralizat al Vechii Rome i-a influentat pe multi papi, care nu au intarziat sa ia primatul de cinste drept primat de putere si stapanire, intervenind sub aspect pastoral in alte Biserici Locale si pretinzand hegemonia peste toata Biserica. Totusi, in primele veacuri, acest ambitii de stapanire  ale papilor constituiau abateri incindentale si exprimau de obicei niste slabiciuni personale.
 
C. In plan politic.
         
De la sfarsitul secolului al IV-lea, pana in secolul al VI-lea, diferite rase germane in stare primitiva (francii, gotii, longobarzii, vandalii, s.a) au inundat si au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luand in robie populatiile bastinase si schimband radical situatia social-culturala din zona.
          Colonistii barbari – intre care rolul principal l-au jucat francii, in incercarea lor de a se civilza, imbratiseaza Crestinismul, insa il amesteca cu elemente idolatre. Cu acest fel de crestinism problematic intra si in cler, indepartandu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasca. Acesti episcopi franci traiesc insa ca ‚nobili’ mireni ai epocii lor (contii, ducii, s.a.): detin functii lumesti, participa la expeditii militare, poarta uniforme militare, etc. Iata cum descrie Sf.Bonifatie, in Epistola sa catre papa Zaharia, in 741, situatia bisericeasca din Galia Romana, unde predominau episcopii franci : „Credinta este calcata in picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat in sinod si nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de arginit sau clericilor adulteri, care participa la incursiuni militare imbracati cu echipament militar complet, ucigand cu mainile lor fara deosebire crestini si idolatri”.
          In fata acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbara, episcopul Romei sta, de obicei, la inaltimea misiunii sale duhovnicesti si isi asuma rolul de conducator al natiunii pentru protectia romanilor inrobiti.Unii papi, insa, pentru a-si intari tronul lor, au urmat o tactica lumeasca. Scot in evidenta cu emfaza autoritatea lor bisericeasca, prezinta tendinte de suprematie si se inconjoara de stapaniri politice. De pilda, in 754 papa Stefan II accepta autonomia politica a Bisericii Romei pe care i-o ofera regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se intemeiaza primul stat papal. Mai tarziu, Nicolae II (858-867), primul papa roman francofil, concentreaza in persoana sa cea mai inalta stapanire bisericeasca si politica. „Nicolae se considera pe sine imparatul intregii lumi”, marturiseau contemporanii lui.
          In secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneste cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene si se ambitioneaza sa formeze o noua imparatie, revendicand numele si stralucirea Imperiului Roman de Rasarit. Pentru implinirea acestui scop organizeaza sistematic ciocnirea Apusului cu Rasaritul printr-o strategie care cuprinde urmatoarele doua laturi:
          1) Lepadarea Ortodoxiei si crearea unui crestinism diferit, care va accentua particularitatea culturala a noii imparatii. Acest crestinism franc, pe care il proiecteaza consilierii lui Carol cel Mare, se bazeaza pe formularile teologice ale fericitului Augustin si se exprima prin noi chipuri si forme ale practicii bisericesti:botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la Impartasirea din Potir, barbieritul clericilor s.a. In cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, in anul 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotararile Sinodului VIII ecumenic (787) pentru inchinarea acordata icoanelor, iar in 809 (Conciliul de la Aachen), adauga Filique la Sf.Simbol al Credintei. Aceste doua evenimente constituie prima etapa a Schismei dintre francii cuceritori si ortodocsii romani.
          2) O politica antielena, deoarece enenismul constituia trupul istoric al Ortodoxiei si un element constitutiv al Imperiului Roman. Francii, dezavantajati cultural, incep sa denigreze cultura elena ca fiind o cultura a inselaciunii si ii numesc pe eleni, greci, dand acestui vechi nume al lor un continut batjocoritor (grec = eretic, escroc).
          Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se lupta sa ramana credincioasa traditiei crestine primare si continuitatii elene, pastrand comuniunea bisericeasca cu toate Patriarhiile din Rasarit. Astfel, de pilda, in 816, papa Leon III a lepadat adaosul Filique si, ca sa pastreze Simbolul Credintei neatins de falsificarile introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui, sa fie scris pe niste placi de argint, care au fost puse pe peretii Bisericii Sf.Petru cu inscriptia „Pe acestea, eu, Leon, le-am asezat din dragoste si pentru pastrarea Credintei Ortodoxe”. Mai tarziu, reprezentantii papei Ioan VIII au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al VIII-lea Sinod Ecumenic, si in care, sub presedintia Sf.Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane si la  Filique.
          In secolul al X-lea francii intensifica polemica impotriva romanilor ortodocsi din Apus, avand ca scop sa cucereasca tronul papal. In cele din urma, in 1009, ei ocupa Patriarhia Ortodoxa a Romei si-l urca pe tron pe papa franc Sergiu IV, care adauga la Simbolul Credintei termenul eretic Filique. Patriarhiile Ortodoxe din Rasarit raspund prin stergerea numelui acestuia din Dipticele Bisericii Ortodoxe si astfel Schism devine o realitate.
          La 16 iulie 1054, conducatorul reprezentantei papale, cardinalul Humbert a asezat pe Sfanta Masa a Bisericii Sf.Sofia din Constantinopol afurisirea Crestinatatii resaritene. Prin aceasta fapta, Crestinatatea franca definitiva separarea de Biserica Ortodoxa. Acesta nu a fost inceputul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine planuita cu 260 de ani mai inainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care „nu s-a facut intre romeii (romanii) apuseni si rasariteni”.
 
Calea si evolutia papismului
 
Din momentul in care Patriarhia cu scaun de intaietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt avand drept consecinta descompunerea treptata a ei. Sf. Nectarie al Pentapolei consemneaza in acest sens: „Biserica Apuseana a pierdut libertatea ei duhovniceasca, si-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile ei, s-a lipsit de bogatia Harului Sf. Duh, de prezenta lui Hristos. In cele din urma a ajuns un trup mut, fara duh si suflet.”. De aceea, in secolele urmatoare aluneca pe un povarnis denaturant, strain, fara nici o speranta de intoarcere, conducandu-l pe omul Apusului la deznadejde, la vid existential si la impas.
La numai cativa ani dupa Schisma, in 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate in evidenta – in renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretentiile scaunului papal pentru stapanirea absoluta a lumii:
„Biserica Romana a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu. Papa este stapanul absolut al Bisericii Universale. Randuieste si cateriseste episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentantii lui sunt mai presus decat episcopii. Numai el foloseste insemne imparatesti. Principii sunt datori sa-i sarute picioarele. El are dreptul sa-i destitutie pe imparati. Fara aprobarea lui nici o carte nu este valabila. Hotararile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotararile tuturor celorlalti. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfintenia lui este asigurata datorita virtutilor Sf.Petru. Biserica Romana nu greseste niciodata si nici nu va gresi vreodata” (Patrologia Latina de J.P.Migne, Paris 1844-1890, vol.148, p.107).
Cu aceste pozitii ale papei Griogorie al VII-lea incep luptele dure ale „Bisericii” Romei pentru impunerea religioasa, politica si sociala a ei asupra popoarelor Occidentului (cearta pentru investitura), care dureaza vreo 200 de ani. In cele din urma, papa concentreaza in mainile sale orice stapanire – spirituala, politica, legislativa, juridica. Este prima aparitie a totalitarismului in Europa.
In 1095, papa Urban al II-lea, prin lozinca „Aceasta o vrea Dumnezeu”, a ridicat intreaga Crestinatate apuseana sa porneasca un ‚razboi sfant’ impotriva musulmanilor care ocupasera Locurile Sfinte. Este vorba de Cruciade, pe care Rasaritul le-a trait ca pe un cosmar, fiind asemenea incursiunilor barbare (A se vedea in continuare, la capitolul Crime ale papismului).
In secolele al XII-lea si al XIII-lea „Biserica” Latina intemeiaza in manastirile marilor orase scoli speciale unde se invata teologia scolastica. Teologii scolastici trec cu vederea credinta de sus revelata si traita a Bisericii, se sprijina pe filozofia aristotelica si incearca sa cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica si cugetarea omeneasca. Iar aceasta are drept rezultat aparitia credintei intr-un dumnezeu denaturat, inchipuit, de care omul Occidentului este chemat sa se apropie prin capacitatile sale intelectuale. Drept urmare, credinta crestina se transforma dintr-o legatura vie de traire cu Dumnezeu intr-un principiu metafizic abstract, pe care „Biserica” – stat se angajeaza sa-l imbrace cu autoritatea ei si sa-l protejeze sau chiar sa-l impuna cu puterea ei. In cele din urma, prin scolasticism, Occidentul se departeaza pentru totdeauna de autenticitatea vietii bisericesti si in civilizatia lui domina intelectualismul. S-a spus foarte potrivit ca „Crestinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu-Cuvantul, ci religia cuvantului rational” (Pr.Mihail Kardamakis).
In secolul al XIII-lea se formuleaza de catre teologii scolastici principiul potrivit caruia conducerea bisericeasca este infailibila. In aceeasi epoca (1233), papa Grigorie IX intemeiaza institutia Sfintei Inchizitiipentru persecutarea si neutralizarea organizata a tuturor celor ce se indoiesc de autoritatea papala. Un mecanism ce raspandeste frica si groaza se intinde treptat in toata Europa. Totodata, stapanirea clerului se intareste, in timp ce poporul este ignorat si se afunda in nestiinta (clericalism).
Profunda secularizare a „Bisericii” Apusene a zdruncinat credinta milioanelor de crestini si de aceea s-au creat valuri de impotriviri. Comertul papei cu indulgente a dat prilejul ca, in 1517, sa erupa ca un vulcan miscarile care cereau schimbarea.  Monahul Martin Luther conduce o revolta ce a cuprins nenumarate multimi de crestini, care se desprin de „Biserica” papala – cunoscuta Reforma. Cei care s-au rupt au fost numiti protestanti. Repede s-au format si alte asemenea grupari protestante. Intre papistasi si protestanti s-a creat o prapastie pricinuita de o ura neimblanzita, cu ciocniri, razboaie si crime. In Franta, in infricosatoarea Noapte a Sf.Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papistasii au ucis mii de protestanti. Apogeul razboaielor religioase a fost Razboiul de 30 de ani (1618-1648), care a cutremurat intreaga Europa Apuseana.
In decursul veacurilor, popoarele Europei au trait sub msca papismului un crestinism care nu elibereaza fiinta umana, ci o asupreste si mai mult. De aceea, ele s-au indreptat foarte repede  spre agnosticism si ateism. Renasterea, la inceput,  (secolele al XIV-lea-al XVI-lea) si mai tarziu Iluminismul (secolul al XVIII-lea) leapada ‚dumnezeul’ francilor, insa pastreaza orientarea antropocentrista a papismului si propovaduiesc autoindumnezeirea omului. In secolul al XIX-lea se aude tot mai limpede de la Nietzsche si de la urmasii lui predica mortii lui Dumnezeu: „Dumnezeu a murit, credinta in Dumnezeul crestin nu mai este credibila…”. Multi au sesizat foarte corect ca toate sistemele ateiste contemporane Occidentului – filozofice, sociale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice si ale totalitarismului papal.
In ultimele doua secole, Roma, in loc sa invete din greselile trecutului, se intareste si mai mult in pozitia ei.
Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogma de credinta inviolabila primatul de stapanire si infailibilitatea papei.Este vorba despre caderea definitiva a „Bisericii” Apusene. Hristos, singurul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe Pamant, iar locul Lui il ocupa pontiful idolatrizat al Romei!. La protestul unui cardinal impotriva introducerii acestei dogme neconforme cu traditia, papa  Pius al IX-lea ii raspunde cu proverbialul sau cuvant „Tradita sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte insemnata se desparte si formeaza „Biserica Veche Catolica”.
Conciliul Vatican II (1962-1965) cu toate ca anunta reinnoire, pastreaza infailibilitatea papei si o extinde in toate  hotararile lui. In acelasi timp, acelasi Conciliu ii cheama pe toti crestinii de orice confesiune la o unitate pancrestina, dar cu centrul la Roma si avand drept conducator pe papa (ecumenismul papocentric).
1. La sfarsitul secolului al XX-lea, in sanurile „Bisericii” papale izbucneste o nemaipomenita criza de dezorganizare. „Asteptam ca dupa Conciliu II Vatican sa rasara o zi insorita pentru Biserica, spune Papa Paul al VI-lea, dar neam trezit in cea mai mare furtuna”.
Cativa teologi papistasi renumiti isi exprima deschis opozitia lor fata de infailibilitatea papala. Mii de clerici, printre care si oameni de baza ai Vaticanului, renunta la preotie, iar multi dintre ei si la credinta. Vocatiile pentru viata monahala si preoteasca cunosc o infricosatoare scadere. Numai in Belgia, intre anii 1995-2007, nu a fost hirotonit niciun preot. In facultatile lor de tologie, chiar si in  manastirile papistase, introduc meditatia transcedentala si psihanaliza pentru a depasi impasurile existentiale pe care le creeaza rigorismul si celibatul obligatoriu.
Dar si turma papistasa este condusa in chip tragic la decolorare religioasa si cunoaste o infricosatoare criza morala. Bisericile papistase care se inchid sau se vand, islamul si religiile orientale care castiga teren, credintele oculte si satanismul, care isi maresc numarul de adepti si multe altele dau marturie despre pozitia dificila a „Bisericii” Latine. In ultimele decenii se imnulteste numarul apusenilor care cauta atuenticitatea vietii crestine in Ortodoxie. Interesul  pentru Teologia patristica, pentru viata liturgica ortodoxa,  pentru monahismul rasaritean, dar si revenirile la Biserica Ortodoxa sunt realitati insemnate. Cu toate acestea, mecanismele absolutiste ale Vaticanului, nu se vad dispuse sa se lepede de trecutul lor.
In 2005 profesorul  filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, insufletind nadejdile tuturor celor care asteptau innoirea „Bisericii” Apusene.  Dar curand actiunile si declaratiile socante ale noului papa au aratat ruperea de propriile-i convingeri anterioare si neputinta sa de a intelege cerintele vremurilor. Din pacate, fiecare papa este este obligat sa urmeze calea „infailibila” a inaintasilor lui si sa se conformeze pretentiilor preaputernicei Curii Papale (Curia este aparatul administrativ al „Sfantului” Scaun care coordoneaza si realizeaza organizarea „Bisericii Papale”), care de asemenea detine si isi impune „infailibilitatea” ei.
 
Erezii papale
 
Potrivit cu dumnezeiesca Descoperire, Dumnezeu Se distinge in Trei Persoane, Care sunt de o fiinta, de o cinste si de o putere. Dar nu exista trei Dumnezei, ci Unul. Fiecare Persoana insa are o insusire deosebita, care arata modul diferit al existentei Sale: Tatal este nenascut (este singurul inceput si izvor al Dumnezeirii); Fiul este nascut (Se naste din Tatal „mai inanite de toti vecii”); si Duhul Sfant este purces (nu este nici nascut, nici nu se naste, ci purcede de la Tatal „inainte de toti vecii”).
Simbolul Credintei, care s-a alcatuit la Sinoadele I si II Ecumenice (325, 381) marturiseste credinta „intru Duhul cel Sfant, Domnul, de viata Facatorul, Care din Tatal purcede”, urmand cuvintele lui Hristos: „Cand va veni Mangaietorul…Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede…” (Ioan 15,26). Sinodul III Ecumenic din 431 (prin canonul 7) interzice categoric orice adaos sau scoatere din Sfantul Simbol.
Francii insa, voind sa inteleaga esenta lui Dumnezeu cu logica lor, au rastalmacit cuvintele lui Hristos, dispretuind Sinoadele Ecumenice, si au adaugat in Simbol dupa propozitia „Care din Tatal purcede…”, cuvantul Filique (adica si de la Fiul), ceea ce inseamna ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul. Cu acest adaos se creeza probleme teologice de nesolutionat si serioase schimbari in credinta si in viata Bisericii. Mai Concret:
Se introduc in Sfanta Treime doua principii (inceputuri). Adica rezulta doi Dumnezei principali (Tatal si Fiul) si unul secundar (Duhul Sfant). Se produce astfel desavarsita dizolvare a dogmei treimice. „Dumnezeul Treimic” al papistasilor nu mai este Dumnezeul cel adevarat, ci un dumnezeu fals si inexistent.
Duhul Sfant este subestimat si inlaturat din viata Bisericii si a crestinului. Astfel Biserica se lipseste de caracterul ei harismatic, aspira la impunerea sociala si la autoritatea lumeasca, supra-accentueaza organizarea si misiunea ei lumeasca. Crestinul nu mai are drept scop innoirea sa launtrica si cunoasterea lui Dumnezeu, care se realizeaza numai prin Duhul Sfant, ci se limiteaza la indreptarea sa morala si urmarea exterioara a lui Hristos.
In sfarsit, dependenta de Sf.Duh de Fiul a dat posibilitatea Romei sa sustina cu autoritate ca in lume numai papa, ca reprezentant al lui Hristos, are puterea sa imparta darurile pe care Duhul Sfant le daruieste Bisericii. (Uneori, mai ales in tarile ortodoxe, papistasii rostesc Crezul fara Filique. Dar aceasta se face din motive propagandistice, iar nu fiindca pentru ei, Filique a incetat sa mai fie considerata o dogma esentiala de credinta. De altfel, stergerea unui cuvant din Sf.Simbol nu are nici o insemnatate daca nu se leapada de teologia scolastica care l-a creat pe Filique si toate celelalte erezii papale).
 
2. Energiile create ale lui Dumnezeu (harul creat)
 
Una dintre cele mai mari rataciri ale Papismului este faptul ca identifica esenta necreata a lui Dumnezeu cu energiile Sale necreate. Si, mai mult, ca atribuie lu Dumnezeu energii create. Dar energii create au numai creaturile. Dumnezeu cel necreat are numai energii necreate.
In teologia ortodoxa se face distinctie intre esenta necreata a lui Dumnezeu si energiile Sale necreate. Desigur, cu esenta lui Dumnezeu, care nu poate fi inteleasa cu mintea si care este cu desavarsire inexprimabila,  credinciosul nu poate intra in comuniune. Poate comunica insa cu energiile Sale dumnezeiesti (Harul dumnezeiesc). Dar acestea, precum si esenta dumnezeiasca, sunt necreate. Ele sunt altceva decat esenta dumnezeiasca, dar nu altceva decat Dumnezeirea. Credinciosul, prin pocainta, asceza, rugaciune si participarea la Tainele Bisericii, intra in comuniune cu energiile dumnezeisti necreate, devine „partas dumnezeiestii firi”. Adica, prin energiile dumnezeiesti necreate si dupa masura nevointei sale duhonvicesti, i se curata inima sa de patimi, i se lumineaza mintea si se invredniceste sa „vada” intr-un chip tainic si de neinteles, slava dumnezeiasca, lumina necreata. Aceasta este traditia isihasta a Bisericii noastre.
Papistasii, dimpotriva, nu accepta energiile necreate ale lui Dumnezeu. Cred ca Dumnezeu este o esenta inaccesibila care nu comunica personal cu omul.  Lucreaza in lume, insa nu direct, ci indirect, prin energiile create. Pentru ei, Harul dumnezeiesc este o marime creata de Dumnezeu pentru a-l mantui pe om. Creat este de asemenea si harul Tainelor, asa cum creata a fost si lumina taborica a Schimbarii la Fata a lui Hristos.
Aceasta invatatura are consecinte catastrofale in viata crestinului. Pentru ca, daca dumnezeiescul Har este cu adevarat creat, atunci omul nu poate ajunge la sfintire si indumnezeire. Si aceasta deoarece, foarte simplu, un lucru creat – energia creata (harul) – nu poate slobozi si indumnezei o alta creatie – pe om. De aceea, apusenii „nu vorbesc despre indumnezeire ca despre scopul vietii omului, ci despre desavarsirea morala; ca adica suntem datori sa devenim niste oameni mai buni, nu insa dumnezei dupa Har. Prin urmare, Biserica nu poate fi comuniunea care sa ajute la indumnezeire, ci o institutie care daruieste oamenilor justificare intr-un chip legalist si judiciar prim mijlocirea harului creat. Adica, in ultima analiza,  se desfiinteaza insusi adevarul Bisericii ca o reala comuniune (comunitate) teantropica „ .
Teologia apuseana, prin refuzul ei de a accepta energiile necreate ale lui Dumnezeu, s-a instrainat de  Teologia patristica, avand ca urmare caderea ei si in alte erezii. Si acestea pentru ca Parintii Bisericii, atunci cand teologhiseau, exprimau prin cuvinte omenesti experienta pe care o dobandisera din comuniunea cu energiile dumnezeiesti ale Sf.Duh (experierea dumnezeirii). Adica teologia lor este descoperirea lui Dumnezeu Insusi. Papistasii insa, pentru ca nu au posibilitatea comuniunii cu energiile dumnezeiesti necreate, teologhisesc avand ca fundament gandirea omeneasca. Adica teologia lor este o ideologie metafizica omeneasca care nu are nici o legatura cu adevarul dumnezeiesc.
Schimbarea profunda pe care o aduce in viata Bisericii teoria despre harul creat a preocupat intens Rasaritul ortodox in cinci mari Sinoade tinute la Constantinopol (sec.XIV). In ele s-a formulat limpede experienta ortodoxa, avand ca indrumator pe arhiepiscopul marturisitor al Tesalonicului, Sf.Grigorie Palama.
 
3. Primatul papal de stapanire si infailibilitatea
 
De vreme ce prin ereziile lui Filique si ale harului creat, Sf.Duh a fost coborat din cinstea Sa si intreaga Dumnezeire Treimica a fost alungata in spatiul inaccesibilului din punct de vedere empiric, un om vine sa umple golul care s-a creat, pontiful Romei. El se proclama infailibil si stapan absolut al Bisericii universale.
Ca sa nu se creada ca primatul papal de stapanire si infailibilitatea apartin trecutului „Bisericii” Apusene, vom cita cateva aspecte ale practicii contemporane ale papei mentionand extrase din: „Constitutia Dogmatica despre Biserica” a Conciliului Vatican II (1965), care este cuprinsa si in actuala lucrare „Cateheza Bisericii Catolice”:
„Episcopul Romei, cu demnitatea sa de reprezentant al lui Hristos si de pastor al intregii Biserici, are stapanire deplina, suprema si universala in Biserica, pe care o poate folosi liber oricand voieste”.
„Nu poate exista Conciliu universal daca nu se va confirma sau, cel putin, nu va fi acceptat de urmasul lui Petru”.
„Infailibilitatea cu care divinul Eliberator a voist sa inzestreze Biserica Sa o are episcopul Romei….De aceea si hotararile lui, foarte corecte, sunt considerate irevocabile prin insusi caracterul lor, iar nu prin consimtamantul Bisericii…Pentru aceasta ele nu mai au nevoie de confirmarea celorlalti, nici nu primesc recurs la un alt organ de judecata.”.
Cu aerul stapanirii infailibile, papa Parul al VI-lea a proclamat, in 1963, Conciliul Vatican Ii drept Conciliu (Sinod) ecumenic cu urmatoarele cuvinte: „Eu, asadar, Papa, care cuprind in persoana mea si in sfanta mea demnitate toata Biserica, proclam Conciliul acesta drept universal.” Si a semnat hotararile Conciliului cu formula: „Eu PAUL, Episcopul Bisericii Catolice”. Dar si fiecare papa, considerandu-se pe sine super-episcop, nu semneaza „Episcopul Romei”, ci „Episcopul Bisericii Catolice” (el singur), sau simplu, cu numele lui, de pilda: „Benedict al XVI-lea”.
Toti episcopii „Bisericii” Apusene, in orice parte a lumii ar fi, nu sunt alesi de catre sinodul „Bisericii” lor locale, ci sunt alesi de papa si primesc din mainile lui omoforul, ca dovada a supunerii lor fata de stapanirea papala.
Papa Ioan Paul al II-lea a intrecut pe orice alt conducator politic si religios in numarul de vizite pe care le-a facut, cu scopul de a se impune Noua Ordine Mondiala a Lucrurilor ca un incontestabil conducator religios al planetei. Amintim aici numai de „inaintarea” sa fara opreliste in tarile ortodoxe (si in Grecia, din pacate), ar si deIntalnirile Panreligioase anuale, pe care le-a stabilit inca din 1986 la Assisi si la care se prezenta pe sine ca centru unificator al tuturor religiilor.
Papocentrismul „Bisericii” Apusene o mentine pe aceasta, este adevarat, intr-o unitate organica peste hotarele natiionale si traditii locale si, totodata, ii da certitudinea unei puteri mondiale care poate influenta si dirija multe grupari sociale de pe toata planeta. Concomintent, autoritatea papala da dreptul pontifului roman sa fixeze, obiectiv si incontestabil, adevarul „Bisericii” Apusene, fata de care popoarele sunt datoare sa arta supunere oarba. Aceste elemente atrubie Papismului un caracter despotic. Asadar, nu este vorba numai despre o simpla falsificare a caracterului ecclesiologic, ci despre cea mai substantiala si mai jalnica denaturare pe care a cunoscut-o Crestinismul in evolutia sa istorica.
Primatul papal de stapanire si infailibiltatea nu numai ca sunt lipsite de orige legalitate teologica si istorica, ci contravin si logicii simple. Mai intai, nu exista nici un indiciu istoric ca Apostolul Petru a fost primul episcop al Romei si ca exercitase asupra celorlalti Apostoli primatul de stapanire, pe care l-a transmis presupusilor urmasi ai sai, episcopi ai Romei. De aceea si in prima o mie de ani niciun Sinod Ecumenic nu a legiferat nici o infailibilitate romana sau primat de stapanire. Biserica pastreaza inca din vremurile apostolice sinodalitatea ca element caracteristic al sistemului ei de guvernare. Episcopii care participa la sinoade duc o data cu ei credinta si trairea plinatatii bisericesti pe care o reprezinta. Parerea si votul tuturor episcopilor au aceeasi putere si hotararile sinodale se iau prin luminarea Sfantului Duh. In cele din urma, Sfantul Duh uneste Biserica si EL o  calauzeste „la tot adevarul” (Ioan 16,13). Astfel, infailibilitatea nu apartine unui om, ci intregului Trup al Bisericii si este exprimata prin hotararile Sinoadelor Ecumenice, de vreme ce ele devint acceptate de constiinta bisericeasca, adica de poporul lui Dumnezeu.
Dimpotriva, in Papism, sinodalii constituie numai niste corpuri simbolice, constiinta plinatatii bisericesti este ignorata si papa se situeaza deasupra Bisericii.  Dar cum se poate considera papa infailibil, cand istoria prezinta nenumarati papi care au comis greseli tragice, unii chiar au cazut in erezie, cum au fost: Papa Iulius, care a fost afurisit de Sinodul din Sardica (347), Papa Honorius, care a fost anatemizat de Sinodul al VI-lea Ecumenic (691), si Papa Grigorie al IX-lea, care a intemeiat Inchizitia?
Prin primatul si infailibilitatea papala, ca dogme centrale ale „Bisericii” Apusene, se pecetluieste puternicul ei antropocentrism. Credinta in Dumnezeu-Omul este inlocuita cu credinta in om.  Pe pamant nu exista loc pentru Hristos, de vreme ce Il inlocuiste papa ca unic loctiitor al Lui (Vicarius Christi).
„Ce absurditate tragica!”, striga contemporanul Parinte al Bisericii, Sf.Iustin Popovici. „Sa se desemneze loctiitor si inlocuitor al Domnului si Dumnezeului Care pretutindeni este!” Si completeaza: „Dogma despre infailibilitatea papei-om este erezia ereziilor, o razvratire fara precedent impotriva lui Hristos Dumnezeul-Om…In istoria neamului romanesc exista trei mari caderi: a lui Adam, a lui Iuda si a papei”.
4. Cezaro-papismul
 
Termenul se refera la situatia in care stapanirea bisericeasca si cea lumeasca se confunda intr-o persoana (theocratie).Papa este conducatorul „Bisericii” Latine si totodata conducatorul statului Vatican. Cezaro-papismul – cu desavarsire incompatibil cu Evanghelia, sfintele canoane si Traditia bisericeasca – ii ia orice drept Papismului de a aprea ca Biserica.
Primul stat papal a fost intemeiat, asa cum am vazut, in anul 754. Statul papal de astazi constituie o ramasita medievala vrednica de plans in epoca noastra. Hotarele lui au fost fixate in 1929 de catre dictatorul Mussolini si Papa Pius al IX-lea. Ultimul a formulat chiar parerea ca „reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant nu trebuie sa fie cetatean al statului pamantesc” (Hristos a fost cetatean al statului pamantesc, iar „reprezentatul” Lui, nu poate fi!). Vaticanul, astazi, ca si celelalte state, uzeaza de diplomatie, incheie acorduri politice cu alte state, are prim-ministru, ministri, ambasadori, garda, agentie de stiri si mai ales banci, prin care influenteaza economia internationala, fiind actionari la mari societati si participand la tot felul de afaceri.
5. Satisfacerea dreptatii divine
Incepand cu secolul al XI-lea s-a formulat opinia, care mai tarziu a devenit dogma de baza a Papismului, ca Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau in lume sa fie rastignit ca sa satisfaca dreptatea dumnezeiasca ofensata de pacatul omenesc. Prin aceasta erezie Persoana lui Dumnezeu-Tatal se denatureaza, si viata crestina se imbiba cu un intens duh juridic. Desavarsitul si MultInduratul Dumnezeu dobandeste insusirile omului patimas – este ofensat, Se manie, Se indigneaza, Se razbuna – si Se transforma in judecator neindurator si pedepsitor nemilostiv. Pacatul nu este considerat o boala a sufletului, ci abatere si ofensa adusa lui Dumnezeu, vrednice de pedeapsa. Nevointa pentru mantuire nu are drept scop vindecarea de patimi, invierea omului din  moartea pacatului si unirea lui cu Dumnezeu, justificarea omului si eliberearea lui de vinvovatie prin fapte bune, penitente, diferite fagaduinte s.a. In cele din urma, relatia de dragoste dintre Dumnezeu si om se schimba in relatie de religiozitate.
Teoria despre satisfacerea dreptatii divine a fost legiferata cu sila si a consolidat din punct de vedere teologic Cruciadele, ‚Sfanta’ Inchizitie, razboaiele religioase: Exterminarea vrajmasilor credintei satisface dreptatea dumnezeiasca si purifica sufletele victimelor!
In cadrul acestui climat juridiciar s-a formulat si dogma antibiblica despre purgatoriu. Potrivit acesteia, in purgatoriu ar merge sufletele oamenilor dupa moartea lor, ca sa se chinuiasca temporar in foc si sa se curateasca de pedepsele pentru pacatele lor. Pentru o mai grabnica scapare a lor din purgatoriu, s-a nascocit institutia absolvirii de pedeapsa, care se bazeaza pe teoria judiciara a meritelor prisositoare: adica, in viata lor pamanteasca , Hristos si Sfintii au savarsit o multime de fapte bune, vrednice de rasplata. Astfel, s-a creat o vistierie de merite prisositoare. Papa, care crede ca poate administra aceasta vistierie, scoate din surplusul ei o parte ca sa dezlege pedepsele pacatosilor. Iertarea in vremurile vechi a dat pretext unor abuzuri, adica a fost folosita petnru adunarea nelegala de bani, prin vinderea cunoscutelor „indulgente”. In felul acesta, harul si mantuirea au fost subordonate ratiunii datoriei si rascumpararii.
 
6. Mariolatria
 
In Ortodoxia noastra Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu este cinstita mai mult decat toti Sfintii, de aceea se si numeste Preasfanta. In Papism insa, dintr-o pietate gresita, i se acorda adorare. Dar adorare se cuvine numai lui Dumnezeu Cel in Treime. Si astfel au formulat dogmele:
a)”Imaculata conceptie” a Maicii Domnului, potrivit careia ea a fost zamislita fara pacatu originar;
b) mutarea cu trupul si sufletul la Cer, fara sa cunoasca moarte si ingropare (in timp ce Hristos a murit si a fost ingropat);
Prin aceste erezii Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu este ridicata pana la Dumnezeirea Treimica, ajungandu-se pana in punctul de a se discuta si de „Sfanta Patrime”!
 
7. Nascociri (inovatii) liturgice
 
Predominarea rationalismului in „Biserica” Papala nu a lasat neatinsa nici viata liturgica. Vom cita aici pe scurt numai cateva din inovatiile liturgice.
Botezul este inlocuit cu o „stropire” simbolica. Mirungerea se face numai de catre episcopi, dupa destui ani de la Botez. La Liturghia lor nu se foloseste paine dospita fara drojdie, ci azima (ostia).Celibatul este obligatoriu pentru toti clericii.  Sfantul Maslu se savarseste numai pentru cei ce sunt pe moarte. Sarbatorile bisericesti se laicizeaza si se preschimba in ceremonii fantasmagorice (a Inimii lui Iisus, a Sfintei Consacrari s.a.). Postul in fapt s-a anulat, de vreme ce prin hotararile Conciliului Vatican II, zilele de post sunt foarte limitate si chipul postului ramane neclar, caci se ofera „posibilitatea sa se inlocuiasca in totalitate sau in parte legea postului si a infranarii cu alte fapte de pocainta, cum sunt faptele dragostei fata de aproapele sau alte fapte de evlavie”.
 
Condamnarea papismului
 
Scurta revenire la invataturile latine straine duce nesilit la concluzia ca Papismul nu este numai o simpla erezie a Crestinismului  – de vreme ce erezie este considerata si cea mai mica abatere de la adevarul Bisericii – ci este panerezie si constestare a crestinismului insusi. Si aceasta pentru ca, asa cum explica Sf.Iustin Popovici, diferitele erezii au deformat numai cateva din insusirile lui Hristos, in timp ce Papismul L-a indepartat in intregime pe Hristos, iar in locul Lui au pus un om infailibil. „In cazul nascocirilor <<Biserici>>> Apusene nu avem numai simplu o <<erezie>> noua a Crestinismului, ci o schimbare fundamentala a insusi miezului adevarului bisericesc. Nici o alta  erezie anterioara nu a schimbat atat  de radical modul vietii crestine, nu a creat o cultura cu termenii inversati ai Evangheliei crestine”.
Constiinta bisericeasca despre starea de erezie in care se afla Papismul a fost exprimata in repetate randuri in nenumarate hotarari sinodale. Astfel, Sinoadele Ecumenice al III-lea si al VI-lea (431 si 451) i-au condamnat ca eretici pe toti cei care schimba Credinta exprimata in Sfantul Simbol. Sinodul din Constantinopol (879-880), considerat al VIII-lea ecumenic, condamna erezia Filique. Sinodul din Constantinopol (1351), considerat al IX-lea Ecumenic, condamna erezia despre harul creat. In vremurile mai noi, sinoadele antipapale care s-au intrunit la Constantinopol (1722, 1727, 1755, 1838, 1848, 1895), au scris o pagina luminoasa a istoriei noastre bisericesti. In aceasta, patriarhii Rasaritului si ceilalti arhierei ortodocsi cu un inalt simtamant de responsabilitate pastorala si cu glas limpede au infierat papismul pentru contrafacerea credintei crestine.
Cu privire la acest subiect exista un consens unanim in lucrarile Sfintilor Parinti (Consensus Patrum). Toti Parintii, fara nici o exceptie, de la Sf.Fotie cel Mare si Sf.Grigorie de Palama pana la Sf.Cosma Etolianul, Sf.Nicodim Aghioritul si Sf.Nectarie al Pentapolei condamna pe papistasi ca fiind eretici.  Mentionam numai cuvantul Sf. Marcu Eugenicul: „Ne-am scarbit de ei ca de niste eretici si de aceea ne-am despartit de ei…sunt eretici si i-am retezat (de la noi) ca fiind eretici”.
Este de la sine inteles ca Papismul, ca panerezie, se afla in afara Bisericii lui Hristos, de aceea si numele papistasilor nu este ingaduit sa fie pomenite la Dumnezeiestile noastre Liturghii. „Toti cei care apartin Bisericii lui Hristos”, spune Sf.Griogorie Palam referitor la aceasta, „ au  credinta ceea adevarata; insa cei care nu au credinta cea adevarata nici Bisericii lui Hristos nu apartin”.
Bineinteles ca Papismul nu constituie nici o alta biserica, pentru ca, asa cum limpede marturisim in Simbolul Credintei, Biserica lui Hristos este Una si unica, precum Unul si unic este  Hristos: „Un Domn, o credinta, un botez” (Efeseni 4,5). In afara Bisericii nu exista preoti si nu se savarsesc Taine valide si sfintitoare. Asa cum spune Sf.Simeon al Tesalonicului, „nu exista nicaieri la ei (la papistasi) Duhul Sfant, pentru aceasta si tainele lor sunt lipsite de har”. Sf.Vasile cel Mare spune cu multa limpezime in primul sau Canon, validat de Sinodul Quinisext (692): „Toti cei care s-au despartit de Biserica au pierdut Harul Sf.Duh pe care il aveau. Pentru ca, prin intreruperea succesiunii apostolice (din pricina despartirii), a incetat si transmiterea Harului…Asadar acestia, de vreme ce s-au despartit, (din clerici) au devenit laici si nici putere nu mai aveau sa boteze si sa hirotoneasca, nici nu mai puteau trasnmite altora Harul Sf.Duh de care se lipsisera”. De aceea si astazi, toti „preotii” papistasi care vin la Ortodoxie si doresc sa slujeasca la Sfantul Jertfelnic sunt hirotoniti.
 
Crimele papismului
 
Alterarile dogmei au adus dupa sine, cum era si firesc, alterari si in moralitatea Crestinismului apusean si au condus Papismul la savarsirea unor fapte pe care istoria le-a caracterizat drept criminale. Ele nu constituie simple cazuri de abatere sau greseli personale ale unor reprezentanti ei lui, ci decurg din structura lui statala si din invatatura lui eretica. Cata vreme „Biserica” Apuseana va ramane stat, mai ales cu tendinte socio-politice dominante si cata vreme va persista asupra dogmei privind satisfacerea dreptatii divine, nu va inceta sa se repete tristul ei trecut.
Prima pagina neagra a Papismului au scris-o Cruciadele. Din 1095 pana in 1270, sub pretextul eliberarii Sfintelor Locuri si cu scopul ascuns de a supune Rasaritul crestin, Scaunul papal a organizat, in colaborare cu principii apuseni, opt cruciade. La ele au participat grosolanii si fanaticii „ostasi ai lui Hristos”, care in drumul lor omorau, profanau, distrugeau totul. Amintim numai ca in 1099, atunci cand aceste hoarde barbare au ocupat Ierusalimul, au junghiat 7.000 de saracini si au ars pe evrei in sinagoga lor. De asemenea, in 1204 au macelarit Constantinopolul si au distrus monumente de o nepretuita valoare culturala, pagubind iremediabil cultura universala.
A doua pagina neagra a Papismului a scris-o Inchizitia, care acopera unul dintre capitolele cele mai ingrozitoare ale istoriei universale. Ea a dus mii de oameni la chinuri si la foc. A adus groaza si teroare peste state intregi. A identificat Crestinismul in constiintele popoarelor cu neomenia si lipsa de libertate. In sfarsit, „a fost premergatoarea ororilor savarsite de Revolutia franceza (1789), ale Revolutiei Bolsevice (1917) si ale crimelor fascismului si nazismului”. A fost intemeiata, asa cum am amintit, in secolul al XIII-lea ca sa sprijine stapanirea papala in Occident. Victimele ei au fost diferiti eretici, necredinciosi, vrajitori, oameni de alte credinte si, in general, cei incompatibili cu sistemul papal sau ipoteticii lui adversari. Inchizitorii erau de obicei monahii dominicani, care aveau dreptul sa supuna pe cei suspecti la chinuri aspre spre a-i constrange sa-si marturiseasca vina. Se prevedeau pedepse proverbiale pentru asprimea lor: biciuirea in public, temnita pe viata, confiscarea averii, moarte prin foc. Faimoase erau ceremoniile publice de ardere a victimelor, pe care le numeau Fapte de credinta, la care participau si clericii.
Alta crima a Papismului, savarsita in ultimii ani, a fost participarea activa a acestuia la genocidul sarbilor. Este vorba despre Holocaustul Balcanic, despre care istoricii occidentali intentionat nu pomenesc nimic pana astazi.
In 1941 puterile naziste si fasciste ale vremii sustinute de papa Pius al XII-lea rup o parte din Iugoslavia si formeaza statul independent Croatia, in care instaureaza regimul filonazist ale lui Ante Pavelici.  Arhiepiescopul papistas Aloijio Stepinats al Zagrebului si Pavelici organizeaza exterminarea sarbilor ortodocsi, a putinilor evrei si tigani din tara, pentru ca Croatia sa devina un stat papal omogen. Grupuri de nationalisti croati fanatici (ustasi), cu participarea activa a clerului papal, de dedau la maceluri si executii, inchideri in lagare de concentrare, deportari, distrugerea sfintelor biserici, trecerea la papism cu forta si alte multe bestialitati. In decurs de patru ani (1941-1945) din 2.300.000 de sarbi ortodocsi au fost omorati mai mult de 1.500.000, iar 250.000 au fost trecuti cu sila la papism. Sarbii care au mai ramas au continuat sa traiasca un regim de constrangere si groaza.
In 1998, papa Ioan Paul al II-lea a validat in mod solemn aceste crime, proclamandu-l <<sfant>> al „Bisericii” Apusene pe instigatorul lor, cardinalul A. Stepinats! In aceeasi vreme Vaticanul era primul care actiona din culise pentru destabilizarea Balcanilor, la impartirea Iugoslaviei, la crimele Occidentului „civilizat” savarsite spre pierzarea ortodocsilor sarbi. Amintim numai mesajul pe care l-a adresat papa, in 1992, diplomatilor straini adunati la Vatican: „Dezarmati-i pe sarbi sau inarmati-i pe musulmani!” (Marturia europarlamentarului Gheorghios Romeou, in ziarul Vima, Atena-31.01.1993). Se vede ca Roma nu si-a schimbat  pan astazi nici metodele, nici comportamentul, cu toate mobilizarile internationale pacifiste ale „Sfantului Scaun” si in pofida fatarnicelor scuze ale pontifului roman.
Catalogul crimelor vechi si noi ale Papismului este mare. Este dureros de spus, dar daca se va scoate masca religioasa a Vaticanului, se va descoperi o organizatia lipsita de scrupule. Cuvantul necrutator al marelui F.Dostoievski se dovedeste intru totul adevarat pana in zilele noastre: „Catolicismul roman nu mai este Crestinism…Catolicismul este credinta necrestina…Roma a propovaduit un Hristos care a cedat la a treia ispita a satanei…a propovaduit in toata lumea ca Hristos nu poate imparati fara imparatia lumeasca…Papa a rapit pamant, s-a asezat pe un tron pamantesc si a luat sabia in mainile sale. De atunci nu s-a schimbat nimic, fara numai ca la sabie au adaugat si minciuna, intriga, inselaciunea, fanatismul, prejudecata, crima; se joaca cu cele sfinte, mai drepte, mai curate si mai inflacarate sentimente ale poporului. Toate, toate le-au tradat ca sa castige ieftina stapanire lumeasca. Asadar, toate acestea nu sunt invatatura lui Antihrist? Cum sa nu rasara ateismul de acolo?”
 
Papismul si elenismul
 
Asa s-a aratat, diferentierea Crestinismului latin de Ortodoxie s-a legat dintru inceput cu un intens duh anti-elen. Deja in secolul al IX-lea circula in Occident (Crestinii ortodocsi din Imperiul Roman de Rasarit au fost cunoscuti in istorie sub mai multe denumiri: romei, rum, dreptslavitori s.a. Dupa despartirea lor de Ortodoxie, papistasii i-au numit adesea pe ortodocsi „eretici”, „schismatici” sau „greci”, termenului din urma dandu-i-se si o conotatie peiorativa. Apelativul acesta a fost extins cu timpul asupra tuturor ortodocsilor, indiferent daca aveau sau nu ca limba materna greaca. Ulterior, dupa impunerea violenta a uniatiei, pentru comunitatile nou create s-a folosit denumirea de „biserici greco-catolice unite cu Roma” pentru a indica in mod neadevarat si inselator apartenenta acestora la ambele „traditii”, ortodoxa („greaca”) si papistasa („catolica”). In fapt, acestia se lepadasera de Ortodoxie.) diferite scrieri anti-elene sub titlul: „Impotriva ratacirilor grecilor”. Dupa Schisma definitiva, anti-elenismul s-a inradacinat in maruntaiele „Bisericii” Papale si s-a pastrat nediminuat cata vreme elenismul era unit cu  Ortodoxia. „Roma niciodata n-a fost prietena grecilor. Iar daca a fost candva, prietenia nu a tinut mult”, consemneaza, in secolul al XVI-lea, invatatul episcop al Kythirelor, Maxim Margounios. Dar si astazi este valabila aceeasi constatare: „Vaticanul ramane cea mai mare putere si propaganda anti-elena in lume”(Pr.Prof.Gheorghios Metallinos).
O scurta privire asupra istoriei elenismului dovedeste acest amar adevar.
La 13 aprilie 1204, cu binecuvantarea papei Inochentie al III-lea, cruciatii, asa cum am aratat, au cucerit Constantinopolul. Cetatea imparateasca a trait clipe infioratoare de teroare si groaza: maceluri, violuri, incendieri, devastari, profanari ale sfintelor biserici s.a. De atunci Constantinopolul nu si-a mai regasit vechea lui putere si aceasta a dus in chip fatal la cucerirea lui de catre turci. Insisi istoricii occidentali marturisesc ca„purtarea cuceritorilor crestini de la 1204 a fost mult mai rea decat cea a turcilor de la 1453. Cuceritorii apuseni uram mai mult pe fratii lor de o credinta, decat au facut-o musulmanii doua secole mai tarziu” (Ernle Bradford). Chiar si „monahii si egumenii latini au luat parte la jafuri” (Sir Steven Runciman in Occidentul si Orientul in Schisma, ed. „En Plo”, Atena 2008). Papa si-a exprimat satisfactia pentru faptul ca „Constantinopolul a revenit la mama lui, la Sfanta Biserica Catolica”. In epistolele sale atestate istoric caracterizeaza acest eveniment ca o„grandioasa minune” si a sustinut ca „latinii au fost organul Proniei dumnezeiesti care i-a pedepsit pe eleni pentru refuzul lor de a accepta conducerea Bisericii Romane”.
Stapanirea francilor in Constantinopol a tinut 47 de ani, in timp ce in alte parti mult mai mult (in Cipru pana in secolul al XVI-lea, in Creta pana in secolul al XVII-lea, iar in Eptanisia pana in secolul al XVIII-lea). Romeii, in urma atator nenorociri suferite in acesti ani (instalarea ierarhiei latine si alungarea clericilor ortodocsi, rapirea averii bisericesti, latinizari cu sila s.a.), au constientizat ca neamul se primejduia mai mult din partea papistasilor decat din cea a otomanilor. Acest adevar este cuprins in cunoscutele cuvinte ale antiunionistilor din secolul al XV-lea: „Mai bine sa vezi in mijlocul Constantinopolului turban de turc cuceritor, decat cascheta franca”, precum si in Invataturile Sf.Cosma Etolianul, in secolul al XVIII-lea: „ Un antihrist este papa; si al doilea este acesta care este pe capul nostru…Pe papa sa-l blestemati, deoarece el va fi pricina”.
Marturii incontestabile dovedesc astazi ca locuitorii papistasi din regiunile grecesti, dirijati intotdeauna de la Roma, au o atitudine absolut negativa, antigreceasca fata de Revolutia de la 1821. „Preferau turcimea in loc de grecime”, consemneaza istoricul Ioannis Filimon. Mentionam drept dovada o epistola a episcopului latin de Tinos, din 8 mai 1822, unde se destainuiesc urmatoarele: „De indata  ce a inceput revolutia acestui neam grec, am urmarit cu toata sarguinta sa pastrez, atat eu cat si toti catolicii, o desavarsita neutralitate. Si pana in prezent nici un catolic nu a pus mana pe arma impotriva suveranului (adica a sultanului). Dar pentru ca din acest motiv m-am primejduit impreuna cu tot clerul si exista un mare pericol         sa ni se rapeasca bisericile, indata am cerut ajutorul si protectia Frantei”.
In 1919, cand britanicii discutau inapoierea Constantinopolului Greciei, Vaticanul a declarat ca prefera„sa vada semiluna sus pe Sfanta Sofia decat Crucea greceasca!”. Iar in urma catastrofei in Asia Mica din 1922, papa a fost primul care a trimis telegrama de felicitare lui Kemat Ataturk.
„Chestiunea Macedoneana” este creatie a propagandei papale din 1601. Cand in 1986 este creat statul independent al scopienilor, Vaticanul pregateste pe fata politica sa anti-greceasca: organizeaza o expozitie de icoane ortodoxe grecesti, pe care le prezinta ca fiind „arta macedoneana”, tipareste enciclice papale si in falsa „limba macedoneana”, iar in acelasi dialect papa le transmite binecuvantari de la Sfantul Petru. Sunt cunoscute legaturile de prietenie ale Vaticanului cu Biserica schismatica a scopienilor, pe care urmareste sa o incadreze in Uniatie.
Incercari de unire
 
Cu toate ca declinul Crestinismului apusean instrainat nu a lasat nici o nadejde de intelegere cu Rasaritul ortodox, nostalgia unitatii din primele veacuri crestine nu a lipsit niciodata din sufletele credinciosilor. Din secolul al XI-lea pana in al XV-lea s-au intreprins treisprezece incercari de unire, dar nici una din ele nu a dus la unitatea Credintei. Motivele de baza ale nereusitei lor au fost urmatoarele:
1. Insistenta latinilor asupra primatului papal de stapanire. Acestia, crezand ca pontiful roman constituie izvorul unitatii si singurul criteriu infailibil al Credintei, vedeau totdeauna unitatea ca supunere fata de papa. Dimpotriva, Biserica Ortodoxa considera drept unica baza a unitatii Credinta comuna in Hristos pe care o avusesera toti crestinii din Rasarit si din Apus inainte de Schisma. De aceea ii si cheama papistasi sa se intoarca la traditia crestina unitara a Bisericii nedespartite a primelor opt veacuri.
2. Folosirea continua de catre papistasi a unor metode violente si perfide pentru supunerea totala a ortodocsilor (Cruciadele, Uniatia, latinizarea cu forta s.a.);
3. Promovarea unitatii, din amandoua partile, ca mijloc de atingere a unor scopuri social-politice de alta natura;
La una dintre aceste incercari de unire, in 1274 (Sinodul de Lyon), imparatul Mihail al VIII-lea Paleologul a acceptat inovatiile Romei si a semnat „unirea Bisericilor”, cu scopul de a-si asigura sprijinul politic al papei. Insa in Constantinopol poporul s-a impotrivit cu tarie. Si monahii athoniti l-au mustrat cu asprime pe imparat si au intrerupt orice comuniune bisericeasca cu patriarhul cugetator de cele latinesti al Constantinopolului, Ioan Vekkos. Curand a ajuns in Sfantul Munte armata imparateasca pentru a impune cu sila unirea mincinoasa. Unii monahi au fost spanzurati, altii injunghiati, altii inecati in mare, iar altii au fost arsi de vii. Prin jertfa Cuviosilor Mucenici Athonti si prin soborniceasca impotrivire a poporului credincios, unirea mincinoasa de la Lyon s-a anulat degraba in fapta.
O alta importanta nereusita unionista s-a infaptuit la Sinodul de la  Ferrara – Florenta (1438-1439). Prin acest Sinod, ortodocsii urmareau ajutorul Apusenilor pentru a opri inaintarea hoardelor turcesti, in timp ce papa Eugeniu al IV-lea urmare consolidarea pozitiei sale fata de Sinodul reformator antipapal de la Basel – Elvetia (1431-1449). Dupa repetate presiuni si constrangeri, ortodocsii au semnat „Actul de unire”, care prin formulari neclare recunostea primatul papal si legaliza inovatiile latine, insa ingduia fiecarei parti sa urmeze dogmele si traditiile sale. Compromisul a fost refuzat de Sfantul Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, care prin cugetarea si comportamentul sau curat ortodoxe si prin in inalta sa argumentare teologica s-a impus in constiinta sinodala. De aceea si papa, atunci cand a fost instiintat de refuzul Sfantului de a semna, a marturisit: „Asadar, n-am facut nimic!”. In Rasarit aceasta unire nu s-a impus, deoarece poporul s-a impotrivit, iar sinoadele ulterioare au dezaprobat-o. Cu toate acestea, in secolele care au urmat, hotararile unioniste ale acestui sinod mincinos erau scoase in evidenta sistematic de catre propaganda latina pentru promovarea Uniatiei.
 
Uniatia
 
Uniatia este un model (de organizare) politico-religios viclean, nascocit de catre Papism pentru a-i supune pe crestinii din Rasarit sub suveranitate papala. Potrivit acestui model, prin ruperea credinciosilor din sanul Bisericii Ortodoxe, se creeaza noi comunitati „bisericesti”, care desi pastreaza la exterior ritul bisericesc ortodox (imbracamintea clericilor, tipicul liturgic, arhitectura bisericilor, iconografia s.a.), recunosc pe papa si pomenesc numele lui la slujbele bisericesti. Astfel se prezinta unitii, care in realitate sunt papistasi – de vreme ce indirect accepta toate dogmele papale -, dar poarta masca de ortodox ca sa-i insele pe credinciosii simpli si sa-i convinga ca este posibila unirea si fara parasirea Ortodoxiei.
Ca idee, Uniatia s-a nascut in secolul al XIII-lea, dar oficial a inceput sa activeze trei secole mai tarziu. Pentru o mai  sistematica  activare a ei, a fost inclusa in 1622 in faimoasa Propaganda a Credintei (Propaganda Fide), „primul mecanism din istoria omenirii de propaganda ideologica si de metodica <<spalare a creierului>> maselor.
Controlul si promovarea Uniatiei au fost incredintate monahilor iezuiti. Acestia, credinciosi dogmei lor:„Scopul scuza mijloacele”, lucrau cu o neinduplecata incapatanare, dezvoltand o activitate proverbiala pentru perfidia ei: exploatau saracia multimilor de ortodocsi oropsiti si faceau lucrare filantropica, creau contradictii si fanatisme, se asociau cu clericii nemultumiti sau iubitori de slava, corupeau constiinte s.a. Mentionam numai doua pilde de actiune unita:
1. In 1577 la Roma a fost fondat Colegiul Elen al Sfantului Atanasie pentru oferirea unei educatii mai inalte copiilor grecilor aflati in robie. Absolventii Colegiului declara supunere papei si, in continuare, lucreaza in Grecia aflata sub stapanirea turceasca pentru trecerea la Uniatie a compatriotilor lor.
2. In 1596 (Sinodul de la Brest-Litovsk), prin puternica inraurire a monahilor iezuiti, relege Poloniei impune Uniatia cu sila ortodocsilor polonezi, lituanieni si ucraineni. Milioane de ortodocsi au devenit atunci uniti, in timp ce aceia care au refuzat au suferit prigoane nemaiauzite. Sinodul uniat de la Brest a constituit inceputul unor suferinte de nedescris pentru ortodocsi, suferinte care continua pana astazi in multe regiuni (Ucraina, Cehia, Slovacia, Romania, Orientul Mijlociu).
Uniatia a fost propusa de Papism ca model de unire a crestinilor. Insa popoarele ortodoxe care au cunoscut adevarata ei fata au respins-o cu dezgust, in timp ce Biserica Ortodoxa in unanimitate a respins-o din urmatoarele cauze:
1. Din punct de vedere eclesiologic nu se justifica existenta „Bisericilor” Uniate, pentru ca, desi reprezinta o parte a „Bisericii” Papale, vor sa apara ca parte a Bisericii Rasaritene.
2. Este vorba de o metoda perfida si neonesta de prozelitism, care constituie un Cal Troian in sanul Ortodoxiei cu scopul cuceririi ei. De aceea si Enciclica Patriarhala din 1848 caracterizeaza Uniatia drept„medota ascunsa si organ distrugator”, iar pe uniati „lupi imbracati in piei de oaie, vicleni si inselatori”.
Vaticanul insista cu incapatanare sa consolideze Uniatia. Si aceasta pentru ca ea se dovedeste cel mai lesnicios si mai eficient mod de atragere a ortodocsilor. De asemenea, ea ii pricinuieste Papismului un sentiment fals de sobornicitate, prin faptul ca include in sanul lui crestini atat din Apus, cat si din Rasarit, care folosesc fie ritul latin, fie ritul ortodox. Pe langa acesta, usureaza politica internationala a Vaticanului si promoveaza scopurile lui politico-economice. In sfarsit, unitii, deoarece sunt stapaniti de buna voie de sindromul ieniceresc, urasc de moarte pe cei de a caror credinta s-au lepadat si se dovedesc cei mai fanatici sustinatori ai institutiei papale. Iar papa are nevoie de asa ceva, mai cu seama astazi.
 
Dialogul actual dintre Ortodoxie si papism
 
Secolul al XX-lea a fost secolul Miscarii ecumenice, adica al efortului organizat pentru reunirea tuturor crestinilor din lume. Entuziasmul unionist pe car e l-a cultivat aceasta miscare si dorinta comuna a tuturor oamenilor de a trai in prietenie, mai ales dupa cele doua Razboaie Mondiale, au condus la infiriparea unei noi incercari de reapropiere dintre Rasarit si Apus.
Actualul Dialog s-a desfasurat in doua faze. Prima faza – Dialogul dragostei (1965 si in continuare) – s-a impus mai ales cultivarea bunelor relatii, cu scopul consolidarii unui climat de incredere reciproca. A doua faza – Dialogul Teologic sau Dialogul in adevar (1980 si in continuare) – s-a impus prin dialogul desfasurat, paralel cu Dialogul Dragostei, de catre Comisia Teologica Mixta Internationala, compusa din teologi, reprezentanti ai ortodocsilor si ai latinilor. Comisia Mixta elaboreaza mai intai texte teologice susceptibile a fi acceptate in principiu de ambele parti. In continuare, aceste texte sunt analizate critic sau sunt prelucrate in continuare de catre Bisericile Ortodoxe Locale si de Vatican.
Acesta actuala incercare de unire nu a dus pana astazi nici un rod esential, pentru ca Dialogul Dragostei a izbutit sa imbunatateasca numai superficial climatul psihologic dintre cele doua parti, iar Dialogul Teologic nu a inlaturat absolut nici o deosebire.
Cercetand detaliat actualul Dialog, observam ca in el coexista cei trei factori de baza ai esecurilor tuturor incercarilor unioniste mai vechi. Mai concret:
Primatul papal de stapanire
Vaticanul, cum reiese si din hotararile Conciliului Vatican II, ramane si astazi puternic alipit de dogmele primatului papal si a infailibiltatii, considerand acceptarea lor drept conditie absolut necesara pentru realizarea unitatii crestine. In 1965, indata dupa inceperea Dialogului Dragostei, papa Paul al VI-lea, intr-o enciclica, a trimis in toate directiile mesajul sau limpede: „Se inseala toti cei care cred ca Noi vom realiza la privilegiile Noastre care ne-au fost date de Dumnezeu prin mijlocirea Sf.Petru” .
Uniatia
Vaticanul, incatusat in mentalitatea sa medievala, continua, asa cum s-a aratat, sa sustina in chip provocator Uniatia, manifestand prin acesta pozitie a sa intentia neschimbata de a supune Biserica Ortodoxa prin viclenie si inselaciune. Astfel, dupa caderea comunismului (1989 si dupa), a navalit cu violenta in tarile traditional ortodoxe ale Europei de Rasarit si, considerandu-le spatiu misionar, s-a dedat la organizarea de comunitati unite. Au hirotonit, asadar, episcopi uniti in regiuni unde unitii erau foarte putini sau inexistenti si au exersat persiuni asupra ortodocsilor care traiau in conditii grele pentru a adera la Uniatie (ocuparea cu forta a bisericilor ortodoxe, rapirea averilor bisericesti, alungarea clericilor, acte de violenta, incaierari cu raniti si victime omenesti etc). Si cu toate tangajele pe care reinvirea Uniatiei le-a pricinuit Dialogului, actualul papa continua sa proclame ca „cel mai bun mod pentru unitate in Biserica este acesta al Uniatiei”.
Secularizarea
Planuri politice si oportunitati lumesti intra pe ascuns in lucrarile actualului Dialog si slabesc glasul cristalin al teologiei ortodoxe. In cadrul modelarii Noi Ordini Mondiale a Lucrurilor, puternicii pamantului sprijina si adeseori impun toate dialogurile inter-crestine si inter-religioase. Scopul lor este globalizarea si pe plan religios prin dominatia pan-religiei. In paralel, se observa ca atat Roma cat si Patrirhia Ecumenica abodeazaDialogul cu criterii secularizate. Vaticanul urmareste sa-si accentueze autoritatea zdruncinata in Apus si sa-si consolideze rolul international, iar Biserica intai-statatoare a Constantinopolului tinteste – cel putin asta spera – sa blindeze Patriarhia, care este lovita de nimicitoarea politica turceasca.
Pe langa acesti trei factori care prescriu sfarsitul nefast al Dialogului, doua caracteristici noi domina in contactele bilaterale si fac foarte vadita primejdia de a se semna inca o unire mincinoasa intre Ortodoxie si Papism. Este vorba despre: a) planul unionist al Vaticanului si b) alterarea cugetarii ortodoxe. Mai concret:
a) Planul unionist al Vaticanului. Vaticanul, cunoscand faptul ca popoarele ortodoxe nu vor accepta sa jertfeasca pe altarul unei uniri mincinoase sfintele lor traditii, a pus in aplicare, indata dupa Conciliul Vatican II, un plan unionist de tip uniat. Potrivit acestuia, ortodocsii vor intra sub hegemonia Romei fara sa paraseasca Biserica lor sau credinta lor de origine apostolica, recunoscand numai un nou tip de primat papal.
Acest primat nou nu se va  deosebi in estenta de primatul papal clasic de stapanire, ci se va formula in urma Dialogului in asa fel incat va fi acceptat de ortodocsi (de pilda, ca primat de slujire). Este vorba despre o forma de Uniatie contemporana bine planuita.  „Primatul il vor formula in asa fel, incat sa-l primiti”, a declarat cu inteles teologilor ortodocsi un functionar al Vaticanului cu multi ani inainte. Si presedintele Consiliului Pontifical pentru unitatea crestinilor, cardinalul Kasper, a consemnat in 2001: „Suntem gata sa primim Biserica Ortodoxa asa cum este. Comuniune deplina cu partea apuseana a Bisericii nu inseamna vreo schimbare pentru ortodoxul simplu, iar papa nu are nici cea mai mica intentie sa se amestece in problemele interne ale Bisericii Ortodoxe”.
In acelasi timp,  Vaticanul, pentru a castiga bunavointa ortodocsilor, arata ca paraseste pozitia dura din trecut si recurge la un atac de „dragoste si prietenie”:
 
-cultiva sistematic relatii de prietenie prin schimbul de vizite oficiale, prin organizarea de congrese teologice mixte, prin acordarea de burse, prin inapoierea de Sfinte Moaste, prin sprijin economic etc.:
-in 1965 procedeaza, de comun acord cu Patriarhia Ecumenica, la ridicare anatemelor din 1054 (pentru latini, ridicarea anatemelor a insemnat ridicarea opririi de la impreuna-impartasire. Insa pentru Biserica Ortodoxa aceasta fapta nefericita nu are validitate canonica, pentru ca s-a infaptuit fara o prealabila aprobare sinodala a Bisericilor Ortodoxe Locale si fara sa se fi facut o renegare a ereziilor papale care a pricinuit aruncarea anatemelor);
-ii recunoaste pe ortodocsi ca „frati in Domnul”, pe care „Biserica Catolica ii cuprinde cu respect si cu afectiune frateasca”;
– in contactele bilaterale confera Bisericilor Ortodoxe denumirea de „Biserici surori” (cu toate acestea, Vaticanul, in textele oficiale in care se adreseaza uneori credinciosilor lui, foloseste un limbaj diferit si sustine ca „Biserica catolica este singura Biserica a lui Hristos care a fost intemeiata in lume”, „nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici”, „Bisericile Ortodoxe sunt Biserici adevarate, insa sufera de o lipsa, pentru ca nu recunosc drept cap vazut al Bisericii pe episcopul Romei”)’;
– recunoste Tainele ortodocsilor si ii indeamna pe credinciosii supusi Vaticanului la rugaciuni in comun si la comuniunea sacramentala cu ei;
– declara ca nu exista diferente esentiale fata de Biserica Ortodoxa. Ereziile papale sunt prezentate drept teologumene (pareri teologice in discutie) sau expresii diferite, dar valabile ale aceleiasi Credinte, care imbogatesc traditia crestina. Pentru aceasta, si in textele teologice comune ale Dialogului oficial, reprezentantii papali refuza cu insistenta sa fie mentionata realitatea diferentelor dogmatice.
Prin toata aceasta strategie, Vaticanul spera ca va incovoia rezistentele ortodoxe si va crea climatul potrivit, in asa fel incat ortodocsii sa se impartaseasca fara ezitare in bisericile papistase, iar papistasii in cele ortodoxe. Astfel, potrivit planului Vaticanului, unirea va veni de la sine (de facto) prin ocolirea diferentelor teologice.
Insa actualele evolutii au descoperit intr-un mod dureros ca aceste declaratii de dragoste si zambetele Romei nu exprima intentiile ei cele bune, ci constituie o manevra diplomatica pentru inselarea ortodocsilor. Renasterea fanatica a Uniatiei in Europa de Rasarit si amestecul pe fata a Vaticanului in exterminarea sarbilor ortodocsi au dat la o parte masca pacifista a „Sfantului Scaun”, au descoperit adevarata lui fata: viclenia nevindecata si tendinta insistenta catre suprematie bisericeasca si expansionism socio-politic. Reconcilierea, increderea reciproca si respectul fratesc – mult laudatele roade ale Dialogului Dragostei – s-au dovedit a fi, din pacate, o mare minciuna. Dialogul nu numai ca nu a schimbat Vaticanul, ci se desfasoara in favoarea intereselor lui.
b) Alterarea cugetarii ortodoxe:
De la inceputul secolului al XX-lea, in spatiul Ortodoxiei, se observa o indepartare treptata de la acrivia dogmatica a Sfintilor Parinti si de la pozitia traditionala multiseculara fata de eretici. Unii conducatori bisericesti si teologi ortodocsi, de obicei cu studiile facute in Facultati de Teologie neortodoxe si influentati de duhul sincretist al Miscarii ecumenice, evita sa discute despre ereziile papale si considera Papismul ca o Biserica canonica, care, impreuna cu cea ortodoxa, constituie chipurile Biserica ce Una pe care a intemeiat-o Hristos. Este vorba despre o pervertire nemaiintalnita a constiintei ortodoxe, care a aparut odata cu inceperea actualului Dialog si s-a extins in continuare cu multa repeziciune. Citam in acest sens:
Patriarhul ecumenic Atenagora ( mort in 1972), care a pus bazele acutalului Dialog, sustinea ca „nu se considera absolut necesara o unitate dogmatica anticipata a Bisericilor Locale. Este posibil sa se uneasca Bisericile pastrand fiecare credinta si invatatura sa si astfel, unite, sa incredinteze teologiei sa rezolve si sa armonizeze in timp diferentele lor dogmatice”. Subapreciind, asadar, dogmele si avand o perceptie sentimentala a dragostei, patriarhul a trecut la actiuni necanonice: se ruga impreuna cu papa, pomenea numele lui la Liturghie, dadea dumnezeiasca Impartasanie papistasilor. In cele din urma politica sa unionista, deoarece avea principii curat antropocentriste, iar nu teologice sau soteriologice, nu a promovat unitatea, ci a subminat adevarul Bisericii. De altfel, traditia noastra patristica pune baza unitatii numai pe credinta comuna: „Cand toti avem aceeasi credinta, numai atunci exista unitate” (Sf.Ioan Gura de Aur). Si se cere sa fie sacrificata prietenia omeneasca, atunci cand din pricina ei exista pericolul sa pierdem Credinta cea Dreapta: „Este de preferat lupta care se duce pentru ceva laudabil (cum este Credinta), decat pacea care ne desparte de Dumnezeu” (Sf.Grigorie Teologul). Cat despre Dumnezeiasca Euharistie, ea niciodata n-a fost considerata un mijloc pentru realizarea unitatii, ci ea intotdeauna urmeaza unitatii de credinta ca o incununarea a ei.
Impreuna-rugaciunile ortodocsilor cu papistasii sunt astazi o practica obisnuita in cadrul intalnirilor bilaterale. Insa Sfintele Canoane ale Bisericii interzic cu asprime, sub pedeapsa caterisirii si afurisirii, rugaciunile impreuna cu ereticii. Si acesta pentru ca, asa cum explica Sf.Nicodim Aghioritul, rugaciunile impreuna dovedesc ca ortodocsii accepta credinta eretica si nu au ravna sa-i elibereze pe eretici de erezia lor.
Din pacate, simplele rugaciuni comune ale Dialogului s-au preschimbat cu timpul in rugaciuni liturgice. In acest sens mentinam mai ales participarea reciproca anuala a ortodocsilor si papistasilor la sarbatoririle Scaunului Romei si respectiv al Constantinopolului, pentru ca acesta, dupa s-a precizat oficial, „nu este o regula protocolara lumeasca, ci este sarbatoare bisericeasca”. La aceste sarbatoriri se consacra anumite practici liturgice care dau o falsa impresie de unitate si creeaza confuzie si sminteala in sufletele simple.
De pilda, in anul 2006, papa a fost primit la Patriarhia ecumenica cu cinstiri bisericesti, ca la un intai-ierarh ortodox, si a participat la Dumnezeiasca Liturghie purtand omofor, rostind „Tatal nostru”, imbratisandu-se cu patriarhul la „Sa ne iubim unii pe altii…” si binecuvantand pe ortodocsii din biserica. Insa aceste practici sunt nemaiintalnite in traditia noastra apostolica, patristica si sinodala. Print acest tip de alcatuiri liturgice Vaticanul este recunoscut in practica, de catre reprezentantii de frunte ai Ortodoxiei, drept Biserica canonica, iar ereziarhul papa drept episcop canonic al Romei, numit fiind de catre aceia „primul episcop al Crestinatatii din toata lumea”. Adica se da impresia ca ortodoxia abdica de la adevarul ei si se identifica cu erezia!
Unii conducatori bisericesti ortodocsi sustin cu inflacarare teoria tulbure a Bisericilor surori.  Conform ei, „Biserica” Latina, cu toate ereziile ei, este biserica deplina si adevarata, cu preotie canonica si taine valide, de aceea este considerata sora a Bisericii Ortodoxe. Aceste puncte de vedere indraznete au fost formulate in 1993 in Documentul comun pe care l-au semnat ortodocsii si latinii la a VII-a Intrunire a Comisiei mixte de Dialog oficial (Balamand, Liban). Putin mai tarziu, in 1995, patriarhul ecumenic si papa, in Comunicatul Comun, se refera la Documentul de la Balamand si afirma: „Ii imploram pe credinciosii nostri, catolici si ortodocsi, sa intareasca duhul fratietatii, care provine din unicul  Botez si din participarea la viata sacramentala”.
Dar potrivit ecclesiologiei ortodoxe, „toti cei car nu au fost renascuti din dumnezeiescul Har – (Har) care lucreaza numai in Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca – nu constituie vreo Biserica, nici vazuta, nici nevazuta” (Sf.Nectarie al Pentapolei). Bisericile Rasaritului si Apusului au fost Biserici surori inainte de Schisma, cand aveau aceeasi credinta. Dupa Schisma, aceasta fratietate s-a rupt. Papistasii si ortodocsii continua desigur sa fie frati ca fapturi insufletite ale aceluiasi Dumnezeu, nu insa si frati „in credinta”. Dupa Schisma, Biserici surori sunt numai Bisericile ortodoxe locale. De aceea, „recunoasterea unor comunitati bisericesti separate drept <<Biserici surori>> este un fapt care duce in eroare. Nu promoveaza, ci submineaza unitatea credinciosilor”.
Un exemplu specific de lipsa de curaj, de mentalitate inclinata spre compromisuri si de cedare in fata pretentiilor Vaticanului, il constituie pozitia intaistatatorilor si teologilor ortodocsi fata de problema Uniatiei.
Ortodocsii pusesera ca o conditie absolut necesara pentru inceperea Dialogului desfiintarea „Bisericilor” Uniate si integrarea membrilor lor, in urma unei alegeri libere, fie in Biserica Ortodoxa, fie in cea latina. „Uniatia si Dialogul sunt imcompatibile simultan”, s-a accentuat in mod categoric la a III-a Conferinta Panortodoxa de la Rodos (1964).  Totusi, desi Uniatia nu numai ca nu a fost desfiintata, ci chiar intarita in felurite chipuri, ortodocsii, prin temerarii pasi ai patriarhului Atenagora, s-au tarat catre Dialogul dragostei. Si l-au continuat fara sa protesteze cand in 1968 unitii din Cehoslovacia au  dezlantuit impotriva ortodocsilor „o prigoana in fata careia paleste prigoana lui Deciu”.
Cand in 1980 a inceput iarasi Dialogul Teologic, ortodocsii au cerut Romei sa nu includa unitii printre reprezentantii ei. Insa Vaticanul, intre cei 28 de reprezentanti ai lui, a inclus 8 uniti. Si ortodocsii au acceptat….
In 1993, in ciuda actelor de violenta ale uniatilor din Europa Rasariteana, reprezentantii Bisericilor Ortodoxe la Dialog si-au pus semnatura pe Documentul de la Balamand. In acest document ultracriticat, printre altele, se justifica si se recunoaste in mod solemn existenta si activiatatea „Bisericilor” Unite…In 2000 dialogul a fost intrerupt din cauza unitilor si s-a convenit ca problema Uniatiei sa fie primul si singurul subiect de discutie la o eventuala reincepere a acestuia.
In 2006 Dialogul a inceput din nou, evitand insa problema Uniatiei si urmand o tematica diferita.  Aceasta cedare inadmisibila si nedemna pentru ortodcsi dovedeste ca linia pe care o urmeaza Dialogul este trasata de Vatican, potrivit cu ecumenismul sau papocentrist, iar ortodocsii doar o urmeaza…
Criza multipla in care se zbate actualul Dialog dintre Ortodoxie si Papism este deja o constatare generala. Participarea Bisericii noastre la aceasta are sens numai daca ortodocsii expun in mod autentic adevarul Credintei noatre si daca papistasii doresc sa se intoarca la aceasta Credinta, care pana la Schisma era si a lor.  Insa, din pacate, nici marturie autentica si suficienta nu se da intotdeauna si nici  Roma nu este dispusa lepede ratacirile ei. Prin dialog, Vaticanul nu  vizeaza unitatea in  Credinta cea adevarata, ci recunoasterea lui de catre ortodocsi ca biserica adevarata. Iar aceasta se izbuteste datorita diplomatiei papale si din pricina cedarii a ortodocsilor. Fara criterii curat teologice si fara sinceritate, Dialogul induce in eroare si se dovedeste vatamator pentru toti ortodocsii (pleroma ortodoxa), in timp ce, dimpotriva, pentru falimentarul Vatican el constituie cea mai buna proptea.
Semnificativa pentru criza prin care trece dialogul este si demisia conducatorului partii ortodoxe si co-presedintele Comisiei Internationale a Dialogului, IPS-tul Stelian al Australiei. „Dupa 20 de ani de presedintie laborioasa in << Dialogul Teologic Oficial>>, dintre ortodocsi si romano-catolici, demisionez de buna voie ca sa nu mai am nici o legatura cu un astfel de <<jos lipsit de interes>>, a declarat el in 2007. Si ca un bun cunoscator al celor ce se petrec in culisele Vaticanului, a completat: „Dupa cu totul neasteptata escaladare de catre Benedict al XVI-lea a provocarilor Vaticanului fata de ceilalti crestini (in mod deosebit fata de ortodocsi), se vede mai clar ca lumina soarelui ca, din pacate, am intrat intr-o perioada de totala incertitudine, ca sa nu spunem fara ocolisuri ca este evident ca s-a impus intru totul linia cardinalilor inflexibili ai Curiei Papale, care de fapt defineste Papismul – nu ca un primat al unui episcop, ci ca o ideologie a insuportabilului totalitarism – cu adevarat PIEDICA DE NETRECUT – mai intai in perspectiva reunirii crestinilor dezbinati, apoi pentru simpla unitate de pace dintre ei, si cu atat mai mult (pentru convietuirea pasnica a acestora) cu necrestinii sau ateii”.
/http://deveghepatriei.wordpress.com/
Anunțuri