Doamne Dumnezeul nostru, Preaputernic şi-nţelept
Sfânt eşti, bun şi plin de milă, blând şi minunat şi drept.
Ce uşor de-aflat eşti Doamne, totuşi cât eşti de ascuns,
ce uşor de-a Te pătrunde, totuşi cât de nepătruns!
Tu eşti totul pretutindeni şi eşti nicăieri nimic,
poţi fi necuprins de mare, poţi fi infinit de mic!

Ce-nţelept le-ai făcut Doamne, toate celea-n univers
orice clipă-şi are-o slujbă, orice umbră şi-are-un mers:
Tu porţi soare, lună, stele, auroră şi amurg…
Toate-n Tine-şi au izvorul, toate către Tine curg,
Tu-nceputul tuturora, Tu al tuturor sfârşit,
Cât de minunat şi tainic, toate le-ai orânduit!

Tu Te-ascunzi de mulţi ce-n lume, “înţelepţi” se cred şi “mari”,

dar Te laşi aflat de vameşi, de păstori, şi de pescari.
Ne-nţeles rămâi adesea pentru-a lumii “învăţaţi”,
dar la cei smeriţi şi sinceri, cât de limpede Te-araţi!
Cât de limpede-Ţi văd faţa, cei ce-au cugetul curat,
care fără viclenie, cred adânc şi-adevărat.

Pentru cei ce văd eşti totul, şi-ntr-un munte şi-ntr-un spic,
dar eşti nicăieri, nimica, pentru cei ce văd nimic.
Pentru cei înguşti la suflet, care numai rău aleg,
nepătruns rămâi de-a pururi, necrezând ei, nu-nţeleg.
Dar ce simplu Te descopăr, când smeriţi, în rugă, şed,
cei neprefăcuţi ce-n inimi, nu Te ispitesc, ci cred!
Pentru cei cu minţi înguste, Doamne eşti de necuprins,
pentru cei “nălţaţi” şi mândri, eşti înalt de neatins.
Dar atât de mic eşti Doamne, şi atât de-apropiat,
pentru cine Te primeşte, într-un cuget nestricat.

Tu eşti veşnicia-ntreagă, Tu eşti ceasul trecător,
bucuria ce se naşte din durerile ce mor, nevăzutul plin de taine
şi văzutul arătat, viitorul care creşte din trecutul îngropat,
mângăierea ce-nfloreşte din suspinul ce-a apus
şi nădejdea ce rămâne, când iluzia s-a dus;
viitorul şi trecutul, strânse-n veşnicul prezent,
Tu eşti veşnica mişcare, neclintitul permanent!

Tu eşti tot ce pot cuprinde şi eşti tot ce nu mai pot.

Da-n iubirea-mi, simt o Doamne, că eşti mai presus, de tot.
Că-n oricâte mii de chipuri, Te arăţi spre noi lucrând,
peste toate-Ţi străluceşte, dragostea în primul rând.

O, Strălucitorul centru al iubirii, Tu ne-ai dat,
tot ce-şi vrea al nostru suflet, şi-şi doreşte necurmat!
Golul nostru, lipsa noastră, slăbiciunile din noi,
fărdelegile, pedeapsa şi-a urmării lor şuvoi,
de mustrări, de chin, de luptă, de torturi, de veci şi plâns,
cu-a Ta unică durere, toate de la toţi le-ai strâns!
Cu-a Ta unică osândă, răul tot ne-ai ispăşit,
marea noastră datorie către Tine, Tu-ai plătit.

Cerul fericit, în urma primului păcat închis,
omenirii reînnoite prin credinţă, l-ai deschis,
şi la starea fericită, ce-o pierdusem prin păcat,
din adânca prăbuşire, pân-la Cer ne-ai înălţat!
Curăţindu-ne prin sânge şi-nfiindu-ne prin Har,
Totul, ah! Iubire, totul, e Dumnezeiescu-Ţi dar!

În genunchi, cu umilinţă, Doamne faţa Ta slăvim,
nu vom fi nicicând în stare, cât am vrea să-Ţi mulţumim!
Nu putem, recunoştinţa ce-o simţim că-Ţi datorăm,
nici în rugă, nici în lacrimi, cum am vrea s-o arătăm!
Dăruieşte-ne puterea de-a învinge orice rău,
chipul sufletului nostru, schimbă-l după chipul Tău…

Dă-ne feţei strălucirea cugetului luminos,
duhului încredinţarea viitorului frumos,
inimii neprihănirea sfinţitoarelor dorinţi,
gândurilor limpezimea înţeleptei năzuinţi…
Dă-ne dragostei căldura, ce dă rod la orice pas,
şi credinţei frumuseţea, unui neschimbat rămas,
şi curajului tăria totdeauna de ne-nfrânt,
şi nădejdii-n biruinţă, un mereu-noit avânt,
şi vieţii-ntregi ’nălţarea necurmat spre faţa Ta,
pân-o vei uni cu Tine, cum a fost când nu era!

Anunțuri