356478-muntele-athos1. În mintea noastră, Sfântul Munte este un loc liniştit unde omul se poate regăsi pe sine însuşi, poate găsi linişte şi se simte mai aproape de Dumnezeu. Este, oare, aşa de simplu precum îşi închipuie oamenii ,,simpli”?

Dintru început trebuie precizat că oamenii nu sunt deloc simpli. Ei sunt fiinţe ,,complexe”, create de Dumnezeu, iar acest lucru are o importanţă foarte mare. Dumnezeu ne-a creat fiinţe raţionale, însă noi am divizat unitatea minţii noastre în mii de bucăţi. Ceea ce încearcă majoritatea monahilor, ,,locuitorii” Sfântului Munte, este reunificarea (reunirea) gândurilor, sau, altfel spus, îndumnezeirea, trezvia, iluminarea, sau cum vrea fiecare să o numească. Este un drum anevoios, care de multe ori îl istoveşte pe monahul care a apucat pe această cale. De aceea, de multe ori veţi vedea şi greşeli şi patimi omeneşti. Există, însă, pocăinţa, astfel că viaţa noastră se aseamănă cu fierul înroşit în foc pe care fierarul îl bate cu ciocanul ca să facă din el ceea ce îşi doreşte. La fel, şi omul este încercat precum fierul în foc, întâmpină multe greutăţi în viaţă, până când interiorul lui se modelează şi începe să ia forma care trebuie. Fără linişte, omul cel interior nu iese la iveală, la fel cum în apa tulbure nu-ţi poţi vedea chipul. Trebuie să aştepţi ca apa să se liniştească şi apoi îţi poţi vedea chipul.

2. Descrieţi-ne, vă rugăm, Sfântul Munte, din câte părţi este alcătuit, ce oameni locuiesc aici, ce categorii de monahi vieţuiesc – fiindcă, mai ales femeile – care, ştim bine că nu au acces aici – se întreabă cum este acest loc, această altă ,,societate”, diferită de cea în care trăiesc oamenii în lume. Vorbiţi-ne ca şi cum aţi fi ghid, astfel ca oamenii, care nu au ajuns acolo niciodată, să o poată face, acum prin intermediul nostru, măcar cu închipuirea.

Sfântul Munte a cunoscut viaţa ascetică în urmă cu aproximativ 1400 de ani, începând cu Sfântul Petru Athonitul, iar de 1000 de ani există vieţuirea de obşte, din timpul Sfântului Athanasie. După mai multe reorganizări, în zilele noastre există trei tipuri de vieţuire:

  • Vieţuirea de obşte sau chinovială (de mănăstire), caracteristică celor 20 de mănăstiri, atâtea câte există astăzi în Sfântul Munte, unde vieţuiesc împreună de la 20 până la 120 de monahi, sub îndrumarea duhovnicească a unui egumen sau stareţ.
  • Vieţuirea în schituri, aşa cum există, de exemplu, la Sfânta Ana, unde, în mod normal, vieţuiesc împreună în jur de 4 monahi, sub îndrumarea duhovnicească a unui ,,Gheronda”, sau ,,bătrân”, la ,,colibe”. Caracteristic pentru schit este biserica mare, numită ,,kyriakós” sau ,,biserica centrală”, acolo unde, în fiecare duminică ori la sărbătorile mari se strâng toţi părinţii care vieţuiesc în schitul respectiv, adică vieţuitorii de la toate ,,colibele” sau chiliile. Responsabil pentru fiecare schit este ,,dike-ul”, care are această slujire timp de un an, apoi este schimbat cu altcineva.
  • Vieţuirea sihăstrească sau ascetică. Aici locuiesc, din nou, câte 3 monahi la o chilie, colibă sau ,,colibă fără apă”, denumită aşa fiindcă nu are acces la nici o sursă de apă. Aceste colibe sunt din ce în ce mai puţine. Şi în cazul acesta, cel care este îndrumătorul spiritual într-o chilie, sau colibă, este Gheronda (bătrânul). Diferenţa între viaţa din ,,sihăstrie” şi cea din schit este că în pustie nu există biserică mare (kyriakós), şi fiecare chilie îşi rânduieşte în mod autonom rânduiala liturgică. Toate schiturile, dar şi toate chiliile, sunt, în mod firesc, sub ascultarea uneia dintre cele 20 de mănăstiri din Sfântul Munte.

Toţi monahii, fără excepţie, au una sau mai multe slujiri, sau una sau mai multe ,,lucrări de mână„. Slujirile sunt acele activităţi care au legătură cu buna funcţionare a mănăstirii, a chiliei sau a Bisericii, sau a celorlalte domenii de activitate mănăstireşti, pe când lucrul de mână este munca sau activitatea pe care o face monahul în vederea obţinerii unui produs pe care îl poate vinde, pentru a se întreţine. Exemple de slujiri sunt cele specific bisericeşti, iar altele ar fi cea de brutar, bucătar, îngrijitor al animalelor de povară (în special catâri, folosiţi în trecut pentru transport şi căratul alimentelor, dar şi astăzi, acolo unde nu există drumuri pentru maşini), pescar, croitor ş. a. Ca lucru de mână, putem enumera pictura, sculptura în lemn, diferite meşteşuguri, cum ar fi sculptura de diferite peceţi folosite la prescuri, producerea de tămâie pentru cult, împletirea de metanii şi multe altele. Aşa cum spune şi Patericul, ,,lucrează cu trupul ca să te întreţii, iar cu sufletul ca să te mântuieşti”.

3. Care este diferenţa dintre pustnici sau sihaştri şi monahii din chinovie, şi de ce primii sunt consideraţi cei mai aspri?

Răspunsul se găseşte chiar în întrebarea formulată de dumneavoastră. Pustnicii sunt consideraţi a fi monahi mai exigenţi fiindcă au ales să vieţuiască în locuri care, prin natura lor, nu sunt foarte primitoare. De exemplu, în mănăstirile de obşte există generator de curent şi sisteme solare de încălzire a apei, pe când la Karoúlia, de exemplu, care este locul de vieţuire cel mai dificil din Sfântul Munte, monahii sunt nevoiţi să ducă în spate, de la distanţe foarte mari, tot ceea ce le este necesar pentru a supravieţui acolo. Acest lucru nu înseamnă, neapărat că ei sunt ,,mai sfinţi” decât ceilalţi. Dumnezeu cercetează nu doar purtarea şi nevoinţa noastră, dar şi cele ascunse ale inimii noastre. Şi un simplu vieţuitor din lume poate să ajungă la o măsură duhovnicească mai înaltă decât un monah. În acest sens avem foarte multe exemple. Diferenţa este că, prin modul său de vieţuire, pustnicul nu se mai expune ispitelor pe care le are, să spunem, cineva care trăieşte în lume. El alege, cumva, să se ,,sustragă” ispitelor comune, şi avansează, astfel, la un alt nivel, mult mai dificil, acela al păzirii şi curăţirii minţii.

4. De ce unii monahi sunt mai ,,severi”, mai exigenţi, în vreme ce alţii sunt mai îngăduitori, să spunem așa? Există diferenţe care derivă din modul lor de vieţuire, care ar fi acestea şi dacă ele se pot clasifica, cumva, şi, în ce mod?

Nici un om nu seamănă cu altul, încât pot spune că fiecare monah are propriul mod de vieţuire. Fiecare monah este o persoană şi se manifestă diferit. Fiecare duce propria luptă duhovnicească aşa cum crede mai bine, în funcţie de ceea ce a citit ori a auzit de la părinţii îmbunătăţiţi, urmând sfaturile unuia sau a mai multora dintre cei în care are încredere. Oamenii au caractere diferite, daruri diferite de la Dumnezeu, şi, desigur, că şi problemele lor sunt diferite. Consider că nevoinţa mai aspră are de-a face şi cu rezistenţa fizică a fiecăruia, cu credinţa, şi, în general, cu modul în care fiecare Îl iubeşte pe Mântuitorul Iisus Hristos.

5. Care sunt condiţiile sau normele pentru cineva care vrea să ducă viaţă de sihăstrie? Ce are de ales? Şi ce urmări poate avea alegerea aceasta a lui?

Nu există condiţii pentru cineva care vrea să vieţuiască departe de lume, care vrea să devină pustnic. Este nevoie doar de dorinţă şi de voinţă. Doar pentru cine vrea să devină preot există condiţii în acest sens, nu şi pentru cel care vrea să fie pustnic. Monahul este omul care se pocăieşte pentru alegerile sale greşite şi care se hotărăşte să îndrepte ceea ce a greşit în viaţa sa şi să înainteze duhovniceşte astfel încât să ajungă la îndumnezeirea cea după har. În primul rând, cel care vine la mănăstire cu gândul de a deveni monah trece mai întâi prin stadiul de novice (în greacă, δόκιμος=cel care este încercat) timp de un an. Se poate ca această perioadă să dureze şi mai mult, 2 sau chiar 3 ani. După această perioadă este tuns rasofor, adică monah. După alţi 3 ani (cel puţin), rasoforul este ,,hirotonit” schimonah.

6. Prin ce se diferenţiază ,,mănăstirea” de ,,chilie” şi ce alte astfel de diferenţieri mai există pe care ar trebui să le cunoască cineva care vrea să devină monah?

M-am referit la aceste lucruri un pic mai devreme. Aşadar, oricine vrea să devină monah, poate să încerce pentru o perioadă – oriunde doreşte – pentru a vedea cum este viaţa de mănăstire, să meargă la o mănăstire şi să vadă ce i se potriveşte mai bine, în raport cu caracterul sau felul lui de a fi. Părinţii din vechime făceau următoarea distincţie: cei care se luptă mai mult cu patimile cele trupeşti, mai bine este să meargă la o mănăstire de obşte, iar cei care sunt stăpâniţi mai mult de gânduri necurate, să meargă la o ,,chilie” unde sunt mai puţini monahi. Nu există, însă, o regulă absolută în acest sens.

 

7. Se poate întâmpla să existe anumite neînţelegeri între monahii care vieţuiesc în aceeaşi mănăstire – aşa cum se întâmplă, de pildă în relaţiile interumane în ,,lume” – şi să se ajungă până acolo încât neînţelegerile să-l determine pe un monah să părăsească acea obşte?

Desigur, se poate întâmpla şi aşa ceva în viaţa de mănăstire. Însă, în acest caz, fuga nu este o soluţie, fiindcă, dacă stăm mai bine să ne gândim, noi înşine suntem vinovaţi dacă nu avem relaţii bune cu ceilalţi. Oriunde ai merge vei întâmpina aceleaşi probleme, fiindcă duci cu tine pe ,,omul cel vechi” care sălăşluieşte în tine. De aceea, trebuie ştiut că fuga nu este o soluţie în cazul unor astfel de ispite. Soluţia este să întâmpinăm toate aceste probleme cu multă răbdare şi să încercăm să fim mult mai toleranţi în raport cu ceilalţi, să ,,tocim” acele laturi ascuţite ale personalităţi pentru a nu-l vătăma pe celălalt. Nu degeaba monahismul a fost denumit ,,ştiinţa ştiinţelor”. Pentru că omul se schimbă total în această ,,şcoală”, care este mănăstirea, devine un om îmbunătăţit.

8. Care ar putea fi motivul pentru care ar renunţa cineva la viaţa comodă din lume, ca să se dedice în întregime Lui Dumnezeu? Viaţa în singurătate pe care şi-a ales-o pentru tot restul vieţii nu îl înspăimântă deloc pe om?

Atunci când, în încercările lui de a trăi duhovniceşte, omul conştientizează deşertăciunea acestei lumi, această imagine falsă care se numeşte ,,realitate”, atunci nu i se mai pare că lasă ceva bun în urma sa şi porneşte pe un drum anevoios, ci că lasă în urmă o realitate falsă, iar el urmează calea cea dreaptă. Aşa cum se exprimă Sfinţii Părinţi, ,,dumnezeiasca dragoste arde în inimă” şi el nu mai gândeşte nimic altceva. Cât despre însingurare, înstrăinare, acesta este un lucru pe care fiecaredintre noi va trebui să-l înfruntăm într-o zi: atunci când murim, singuri vom fi. Numai că unii dintre noi vor să se pregătească mai bine dinainte… Pentru oamenii duhovniceşti, ,,dragostea desăvârşită alungă frica”. Eşti unit cu Hristos, care este ,,obiectul” dragostei tale duhovniceşti. Ce altceva îşi poate dori omul? Despre ce însingurare vorbim? De înstrăinarea de lume, care încearcă să te îndepărteze de Hristos?

9. Oamenii care se hotărăsc să devină monahi au ceva diferit faţă de ceilalţi? Există un moment anume, hotărâtor în viaţa lor, atunci când consideră că sunt pregătiţi pentru viaţa monahală?

Da, există un asemenea moment, personal l-aş denumi ,,chemare”, atunci când viaţa ta se schimbă radical cu 180 de grade fără ca tu să fi făcut altceva în afară de rugăciune. Oameni care niciodată nu s-au gândit să devină monahi, într-o singură clipă, din dragoste pentru Dumnezeu, iau hotărârea de a-I urma Lui. Cum mai poţi să-l ţii pe un astfel de om în lume? Însă nu există un criteriu anume pentru a-i deosebi de ceilalţi pe cei care vor să-i urmeze lui Dumnezeu, fiindcă oamenii sunt foarte diferiţi şi nu îi poţi pune pe acelaşi calapod: de la tineri curaţi, neprihăniţi care nu au împlinit nici 20 de ani, până la oameni care până mai ieri erau dependenţi de droguri. De la oameni simpli, fără carte, şi până la profesori universitari, foşti cercetători la NASA ori la universităţi prestigioase din lume, Hristos răspunde oricui Îl cheamă cu sinceritate şi pocăinţă.

10. Un om, pentru a se afierosi în întregime Lui Dumnezeu, trebuie să fie pe deplin conştient şi sigur de alegerea pe care a făcut-o, care îi va schimba radical viaţa pe mai departe. Cumva, în mintea lui se nasc întrebări cu privire la existenţa Lui Dumnezeu? ,,Există Dumnezeu?” Spun acest lucru fiindcă există foarte mulţi oameni care au diferite păreri cu privire la acest lucru.

Omul a fost creat de Dumnezeu fiinţă dihotomică, cu trup, dar şi cu suflet. Creierul este parte a trupului, iar mintea este energie a sufletului. În teologia patristică, mintea mai este numită şi ,,inimă”. Cu mintea, omul nu ar fi reuşit niciodată să înţeleagă faptul că Dumnezeu există, fiindcă ceea ce este creat nu poate să intre în legătură cu Dumnezeu, Care este necreat, şi mai mult decât atât, este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Nici Dumnezeu Însuşi nu ar primi o asemenea mărturisire a existenţei Lui, dacă modul în care acest lucru se întâmplă ar îngrădi libertatea omului. Imediat ce iei hotărârea de a te ridica mai presus de logica minţii şi încerci să ,,gândeşti” cu inima, cu sufletul, Îl vei simţi pe Dumnezeu, fiindcă sufletul este creat de Dumnezeu ca să fie unit cu El. Atunci, lacrimi de bucurie vor curge şiroaie pe chipul tău. Liniştea îţi va inunda sufletul şi vei simţi o pace adâncă, fiindcă ai găsit ceea ce căutai, ai aflat ,,liman neînviforat”. O ,,dovadă” a existenţei Lui Dumnezeu este şi faptul că foarte mulţi oameni tineri, care au avut succese profesionale în viaţă, renunţă la toate acestea şi devin monahi. Explicaţia cea mai puerilă, venită din partea unora, ar fi că toţi aceştia şi-au pierdut minţile. Sau, din contră, există cineva care îi determină să ia această hotărâre? Şi cum se face că toţi aceştia rezistă să trăiască o viaţă întreagă ,,închişi” într-o mănăstire? Nu cumva Acelaşi ,,Cineva” îi ajută să depăşească toate greutăţile care apar?

manastirea-pantelimon-athos-111. Aţi cunoscut monahi care, după ce au trăit o perioadă la mănăstire, au hotărât să se întoarcă în lume? Cum se poate explica o asemenea schimbare de atitudine?

Da, cunosc 2-3 cazuri de acest fel. Nu pomenim aici pe novici, care vin la mănăstire pentru a vedea dacă li se potriveşte acest fel de vieţuire. Ceea ce este foarte interesant nu este numărul extrem de mic, de 1%, sau 5 % al celor care se reîntorc în lume, ci restul monahilor, cei care hotărăsc să rămână pentru totdeauna la mănăstire. De ce nu ne întoarcem toţi înapoi în lume? Fiindcă cei mai mulţi dintre noi vedem, aşa cum am spus, că în sufletul nostru s-a produs o schimbare, o îmbunătăţire a stării noastre duhovniceşti în relaţia cu Dumnezeu. Şi răbdăm toate greutăţile prin care Dumnezeu ne încearcă, fiindcă urmărim să urcăm pe scara virtuţilor şi al îmbunătăţirii vieţii duhovniceşti. Iar acest drum este fără de sfârşit.

Acum, ca să răspund la întrebare, de ce unii părăsesc monahismul şi se întorc în lume, pot spune că acest lucru este simplu de înțeles. Spuneam că drumul acesta al desăvârşirii este extrem de anevoios. Ţintim tot mai sus, urcuşul este continuu. În această călătorie a noastră, pe acest drum pe care l-am ales, avem, fiecare dintre noi, 3 duşmani: lumea, trupul şi diavolul. Din acestea trei, monahul se războieşte mai mult cu trupul şi cu diavolul, de vreme ce ,,lumea” este destul de departe de el. Diavolul, de vreme ce a fost creat înger bun de către Dumnezeu, avea şi posibilităţi nenumărate de a săvârşi binele. Dar a căzut şi, de atunci, este în slujba răului. Ştie cum să-şi atingă scopul, chiar dacă pentru aceasta trebuie să aştepte mult timp. El întinde mreaja înşelăciunii şi aşteaptă. Astfel, el aruncă sămânţa îndoielii în mintea monahului, şi îl face să nu priceapă de unde vin gândurile respective, să le primească, şi, în final să se abată de la drumul său. După Sfântul Ioan Scărarul, ,,monahul în mod continuu trebuie sa lupte împotriva firii care încearcă să îl supună”. Dacă nu conştientizăm foarte bine acest lucru şi ne ,,relaxăm”, suntem în pericol. Patimile acţionează asupra minţii noastre şi nu ne permit să mai gândim logic, să mai luăm deciziile corecte. Un exemplu care îmi vine acum în minte este patima beţiei. Toate patimile au acelaşi efect asupra minţii, asupra gândirii logice, doar că acţionează diferit. De exemplu, păcatul mândriei. Din moment ce ai impresia că le ştii pe toate, nimeni nu mai poate să te înveţe nimic! Imediat ce ne ,,relaxăm”, şi lăsăm o patimă să se cuibărească în sufletul nostru, suntem în primejdie, am intrat pe un drum fără întoarcere, iar căderea este iminentă.

12. Vorbiţi-ne despre religia noastră. În ce anume credeţi?

La această întrebare nu se poate răspunde pe scurt. Ar fi enorm de multe de spus şi nu cred că ne permite timpul acum. În orice caz, trebuie avut în vedere faptul că fiecare creştin ortodox nu trebuie să aibă o părere proprie despre credinţa sa, ci trebuie să urmeze tradiţia Bisericii în această privinţă. În acest fel vom evita orice fel de greşeală care ne-ar pune în pericol mântuirea.

13. Vedem imagini şi fotografii de la Sfântul Munte cu monahi care locuiesc în peşteri, sau în colibe construite chiar pe marginea prăpastiei, ori în locuri foarte greu accesibile. Cum poate cineva să trăiască acolo? Dacă cineva trăieşte la oraş, într-o casă mare şi luxoasă, să zicem, acest mod de viaţă este contrar creştinismului ,,autentic”? De ce monahii aleg în mod conştient să locuiască în astfel de condiţii?

M-am referit şi mai devreme la acest lucru şi am spus atunci că nu contează foarte mult locul în care vieţuim, ci modul în care facem acest lucru. Acest lucru este valabil în cazul oamenilor care s-au eliberat de patimi. Pentru noi, care ne luptăm cu patimile, vieţuirea trebuie să fie mai dificilă. Trebuie spus, însă, că, în creştinism, materia nu este considerată rea, păcătoasă. Răul nu are existenţă proprie, nu are ipostas. Este doar lipsa binelui. Chiar şi diavolul are, prin creaţie, fire, bună, angelică, doar că a vrut să se depărteze de Bine, de Dumnezeu. Mergând pe aceeaşi logică, recunoaştem faptul că nici banii nu reprezintă ceva rău, nici mâncarea ori băutura, nici însoţirea bărbatului cu femeia (căsătoria). Nimic din toate acestea nu reprezintă ceva rău. Gândurile noastre cele rele reprezintă adevărata problemă. Dacă poţi să te bucuri de tot ceea ce a creat Dumnezeu, dar fără să devii dependent, fă-o! Dacă nu poţi face acest lucru, atunci, este o mare problemă. Înseamnă că eşti dependent de lumea materială, şi începi să te îndepărtezi de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care monahul încearcă să trăiască cât mai simplu, să reducă pe cât posibil din confortul pe care oamenii şi l-au creat, ca să putem, astfel, să ne controlăm gândurile şi dorinţele. Cu cât te înfrânezi mai mult de a folosi tot ceea ce este material, cu atât mai mult înţelegi că omul este făcut pentru viaţa veşnică, şi nu pentru cea biologică. Cu atât mai mult înţelegi că sufletul este mult mai important decât trupul. De asemenea, impunându-ţi un mod de vieţuire cât mai simplu, începi să înţelegi valoarea lucrului simplu, şi înveţi să fii mulţumit cu lucruri puţine şi simple, pe când, atunci când le ai pe toate la dispoziţie, ajungi să nu le mai apreciezi aşa cum trebuie.

14. Monahii îşi construiesc singuri chiliile în care locuiesc? Pentru că acest lucru presupune, nu-i aşa, cunoştinţe de specialitate.

Monahul, şi, mai ales cel care trăieşte retras, pustnicul adică, este nevoit să înveţe să facă multe lucruri pe care, atunci când trăia în lume nu le făcea, fiindcă acolo, cu un singur telefon puteai să apelezi la un specialist, în funcţie de problema pe care o aveai de rezolvat. Atunci când cineva vrea să ridice o construcţie, îi chemăm pe toţi cei care vieţuiesc în împrejurimi, şi, mai ales pe monahii tineri care sunt pricepuţi la construcţii. În limbajul local, aghioritic, noi numim acest lucru ,,adunare”, acolo unde se strâng toţi cei care vor să ajute. De exemplu, să zicem, mâine avem ,,adunare” la gheronda Lefthéris, care vrea să construiască o magazie pentru lemne. În modul acesta, cunoştinţele de ,,specialitate” se transmit de la unul la altul. Există, însă, şi foarte mulţi muncitori albanezi la Sfântul Munte, care, contra cost pot presta diferite munci.

15. Ce înseamnă, mai exact, Kavsokalívia, Katunákia, sau Karoúlia?

Kavsokalívia sau Schitul kavsokaliviţilor, a fost denumită astfel de către cuviosul Maxim Kavsokalivitul, care a vieţuit în acest loc aproximativ în secolul al XIII-lea (dacă nu greşesc), şi care a fost un pustnic foarte aspru. Imediat ce i se ducea vestea de părinte îmbunătăţit, şi începea să fie vizitat de către diferiţi monahi – deranjându-l astfel şi făcându-l să-şi întrerupă continuu lucrarea sa duhovnicească de contemplare a lui Dumnezeu – pleca din locul acela, dar nu înainte de a da foc colibei în care vieţuise, pentru a dispărea orice urmă. Atât de smeriţi erau kavsokaliviţii! Desigur că, în vremea aceea, ,,coliba” era extrem de sărăcăcioasă faţă de ceea ce există astăzi cu aceeaşi denumire.

Katounákia: Nu există biserică (,,kiriakó”) unde să se facă slujbele duminica şi la sărbătorile mari. Locul este foarte pietros iar vieţuirea foarte dificilă. Pustnicii de acolo trăiesc împrăştiaţi la distanţe destul de mari (un sfert de oră de mers pe jos) unul de celălalt. Se crede că denumirea provine de a monahii tebaiţi din Egipt. Aceştia ar fi vizitat Sfântul Munte cu mult timp înainte de a exista monahism în formă organizată aici, dar nu au vrut să urmeze tipicul local care prevedea o singură mâncare pe zi, cu 3 ore înainte de apusul soarelui, şi au urmat tipicul pe care îl ţinuseră în Egipt, adică mâncau o singură dată la interval de trei zile. Monahii de aici i-au avertizat că clima de aici este umedă, diferită faţă de cea din Egipt. Aceştia nu i-au ascultat, iar urmarea a fost că foarte mulţi nu au putut să reziste acolo şi au părăsit colibele unde vieţuiau (τα κατούνια) iar mulţi dintre ei au murit acolo din pricina condiţiilor neprielnice. Karoúlia se găseşte mai jos de Katounákia, într-o zonă deloc prietenoasă, pietroasă, de asemenea, chiar deasupra ţărmului mării. Au luat această denumire de la sistemul pe care îl foloseau monahii pentru a-şi coborî coşurile cu lucrurile lor de mână pană jos la mare, de unde le luau marinarii, dându-le în schimb pesmeţi şi alte alimente. Aşadar ,,karoúlia” înseamnă scripete. În zilele noastre sunt folosiţi altfel de scripeţi, mai eficienţi, cu ajutorul cărora monahii din Karoúlia îşi ,,transportă” proviziile până sus. Karoúlia este împărţită în două, şi doar în partea de jos, mai aproape de mare, pelerinul poate să ajungă cu uşurinţă. Pentru a ajunge sus, trebuie să urce continuu, iar în 2-3 locuri se trece foarte greu, ajutându-te de lanţuri care au fost prinse în stâncă, pentru a te căţăra. Cine nu este obişnuit cu altitudinea, simte că i se taie respiraţia, îl cuprinde frica, de aceea, mai este numită şi ,, Karoúlia cea înfricoșătoare”

16. Dacă monahul, înainte de a fi tuns în monahism, a avut diferite pasiuni sau hobby-uri, poate să aibă aceleaşi preocupări şi la mănăstire? Mă gândesc că îi va fi greu să renunţe la vechile sale preocupări.

Există lucruri şi mai importante decât hobby-urile, la care renunţă cel care urmează Lui Dumnezeu. Să ne gândim că lasă în urma lui părinţi, fraţi surori, rude, viaţa socială, desfătare, plăceri. Astfel că nu hobby-urile reprezintă cea mai mare problemă…Lucrarea duhovnicească a monahului pentru mânuire este full time job…Dincolo de acestea toate există, însă, şi momente în care el se poate reculege: un copac, o plimbare în pădure, să pescuiască etc. Însă, şi în aceste momente, mintea trebuie să fie tot la rugăciune şi la Dumnezeu. Cu cât înaintează mai mult în viaţa duhovnicească, cu atât va simţi că apropierea de Dumnezeu este ceea ce-l ,,distrează”, că nu are nevoie de alte hobby-uri. Se spune că un vânător s-a dus să îl întâlnească pe Avva Antonie cel Mare (secolul al IV-lea) şi l-a găsit jucându-se cu ucenicii săi cu o potârniche. Avva a înţeles că vizitatorul său s-a scandalizat şi i-a spus:,,Întinde arcul!”. Acela l-a întins.,,Întinde-l şi mai tare”, iar acela l-a întins şi mai mult. ,,Mai întinde-l”. Acela i-a spus:,,Nu se poate, avva, o să se rupă”. Iar avva i-a răspuns:,,La fel este şi omul”.

17. Vorbiţi-ne despre viaţa de zi cu zi a monahului. Cineva şi-ar putea imagina că după o anumită perioadă poate apărea plictiseala, monotonia, dacă faci aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Se întâmplă aşa sau nu?

După câţiva ani de stat la mănăstire cam acelaşi lucru credem noi, monahii, despre cei care trăiesc în lume. Ani de zile, faceţi acelaşi lucru: mergeţi la lucru, la meciuri de fotbal, la cumpărături, cinematograf, teatru, distracţii. Omul interior din voi când se mai schimbă? De cealaltă parte, monahul, îşi schimbă felul de a fi (sau, cel puţin încearcă să facă acest lucru). Nu rămâne acelaşi om care era în lume. Este o luptă continuă:,,Acum încerc să mă vindec de patima mâniei, apoi de patima vorbirii în deşert ”, şi altele. Eu, unul, nu văd nici un fel de monotonie în modul nostru de vieţuire. Personal, aş fi vrut ca ziua să aibă 40 de ore. Dar, ca să fim ,,drepţi”, trebuie să spunem că, aşa cum există oameni în lume care suferă de monotonie şi de plictiseală, la fel, cred că există şi monahi încercaţi de aceste patimi. Monotonia şi plictiseala nu trebuie să existe în viaţa omului, trebuie să luptăm cu toate mijloacele ca să le învingem. Acest lucru este valabil şi pentru monahi, dar şi pentru cei care trăiesc în lume. Acum, câteva cuvinte despre viaţa de zi cu zi. Există mici diferenţe în ceea ce priveşte programul monahului, şi de la mănăstire la mănăstire, de la chilie, la chilie, dar, chiar şi de la o perioadă istorică la alta, cu multe excepţii datorate sărbătorilor de peste an, dar, în mare programul unui monah este următorul: Fiindcă ziua liturgică începe seara, la apusul soarelui citim Pavecerniţa. După aceea, fiecare monah se retrage la chilia sa pentru rugăciune şi pentru a citi la Psaltire. Dormim 3-4 ore, iar apoi ne trezim la miezul nopţii pentru slujba din ziua respectivă. Slujbele pe care le citim zilnic sunt cam la fel, nu există deosebiri foarte mari, însă, chiar dacă facem aceleaşi lucruri, nu intervine monotonia, sau, după cum spun monahii, acedia, fiindcă, monahul este chemat să-şi zidească sufletul şi să-şi câştige mântuirea prin rugăciune continuă şi răbdare în încercări. După Dumnezeiasca Liturghie există un răgaz de odihnă (1-2 ore), iar apoi o oră de studiu şi apoi lucru. La prânz avem rugăciune, Vecernia şi apoi masa comună. După amiază urmează diferite activităţi comune dar şi personale, ascultările ş. a. Acest program poate părea obositor dar noi folosim mai bine timpul, trăim mai mult în noi înşine, spunând ,,Doamne Iisuse” etc. Omul are posibilităţi nelimitate cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le bănuiesc. Poate să iasă din foarte multe situaţii dificile, dacă cere ajutorul Lui Dumnezeu.

18. Dacă cineva se hotărăşte să devină monah, cu ce trebuie să se deprindă mai întâi? Care sunt ,,obiceiurile” de zi cu zi ale monahilor?

Nu există ceva ,,standard” în această privinţă. Unii postesc mai mult, alţii priveghează mai mult, unii citesc mult, alţii spun rugăciunea minţii. Unii rezistă mai bine condiţiilor vitrege (căldură, frig, umezeală), alţii suferă din pricina aceasta. Unii fac lucru de mână (diferite obiecte pe care monahii le lucrează în timpul liber, pe care le vând apoi pentru a se întreţine), alţii nu lucrează deloc. Unii, ca să se înfrâneze mai mult, nu fac baie niciodată. Însă, toţi – cu excepţia câtorva care sunt bolnavi – nu mănâncă carne deloc. De asemenea, monahul care face ascultare pe lângă un gheronda, nu posedă niciodată bani. Pentru toate nevoile sale personale se adresează stareţului şi obştii. De grija materială este scutit în acest mod, tocmai pentru a se dedica în întregime lucrării duhovniceşti.

19. Spuneţi-ne câteva cuvinte cu referire la alimentaţia monahilor. Cultivaţi ceva anume? Ce alimente consumaţi?

Din nou, nu există un răspuns precis la această întrebare. Unii se îngrijesc mai mult pentru pregătitul mâncării, alţii gătesc foarte simplu, aşa cum se găteşte la spitale, să zicem. Alţii se nevoiesc mai mult şi nu mănâncă nimic gătit (,,hrana fără foc”), ci se hrănesc doar cu fructe, seminţe, pesmeţi. Cei mai mulţi cultivă, însă, mai ales vara, diferite zarzavaturi. Iar alţii cultivă mai mult, şi cartofi, porumb etc. La Sfântul Munte există din belşug şi castane sălbatice. Alţi monahi se ocupă şi cu pescuitul. Ceea ce diferenţiază foarte mult mănăstirea de lumea din afară este, însă, modul în care se mănâncă. Cei mai mulţi monahi mănâncă doar de două ori pe zi şi nu mai mănâncă nimic între mese. Absolut nimic. Astfel că stomacul are un anumit ,,ritm”, foarte sănătos pentru organism şi digeră mâncarea aşa cum trebuie. Avem grijă, indirect, şi de sănătatea noastră, nu mâncăm ceea ce se găseşte în comerţ (semipreparate, chipsuri, ciocolată etc.) care sunt alimente extrem de nesănătoase. De obicei, luni, miercuri şi vineri mâncăm o singură dată, fără ulei, mâncare foarte săracă în calorii. La fel mâncăm şi în cele 4 mari posturi de peste an.

20. Ştim că în unele părţi ale Greciei, apa potabilă şi de menaj este o reală problemă. Se întâmplă la fel şi la Sfântul Munte? Au, monahii, acces cu uşurinţă la o sursă de apă, pentru nevoile zilnice, gătit, spălat etc.?

Din ceea ce cunosc pot spune că în jur de 95% dintre mănăstirile, chiliile şi ,,colibele” de la Sfântul Munte au acces la o sursă de apă potabilă. Există rezervoare de apă de la 1-2 metri cubi, şi până la 200 de metri cubi. Sus, în munte au fost captate diferitele pârâiaşe, apoi, cu ajutorul unor furtunuri (mai demult erau folosite conductele de metal), lungi de 5-6 kilometri, alimentăm aceste rezervoare. Lucru minunat este faptul că, deşi nu adăugăm nici un fel de substanţe chimice în apă, pentru a o dezinfecta (aşa cum se obişnuieşte în marele centre urbane), iar cele mai multe astfel de rezervoare se umplu o dată pe lună, sau, o dată la 3-4 luni, nimeni nu se îmbolnăveşte de la apa stătută. Oare de ce? În oraşe se foloseşte şi clorul, deşi acolo cantitatea de apă folosită este mult mai mare, iar apa nu rămâne foarte mult în rezervoare.

muntele-athos-2321. Aşadar, monahul se roagă zilnic, posteşte, îşi păzeşte mintea de gânduri. Vorbiţi-ne mai mult despre acest lucru. Ce înseamnă pentru un monah acest ,,ritual” zilnic – dacă îl putem numi aşa – pe care îl urmează?

Este, într-adevăr un ,,ritual”, dacă vreţi, cu care te obişnuieşti foarte repede, şi simţi că ceva îţi lipseşte dacă trece o zi fără să îţi urmezi rânduiala ta de rugăciune. O să îmi spuneţi că şi aceasta este tot o obişnuinţă, puterea obişnuinţei, aşa cum se obişnuieşte să se spună. Poate este şi aşa. Eu, însă ţin să evidenţiez roadele, rezultatele acestui program zilnic al nostru. Monahul ştie ce este o zi fără să postească, şi ştie, de asemenea, cum este şi o zi în care a postit. Postul curăţă mintea, gândurile, te face să gândeşti mult mai limpede. De asemenea, ştie monahul şi ce este un om fără credinţă, fără Dumnezeu, dar şi cum se schimbă el atunci când crede cu tărie în Dumnezeu. Cei sceptici, însă, de foarte multe ori, fac aprecieri la adresa monahismului, fără să îl cunoască din interior. Cu alte cuvinte, vorbesc despre ceva ce nu au încercat, ce nu cunosc, sau cunosc extrem de superficial. Cu cât te preocupi mai mult de rugăciune şi de curăţirea minţii, a gândurilor, cu atât mai mult se ,,ascut” simţurile duhovniceşti. Aşa cum cineva care are cataractă la ochi nu poate să vadă decât obiectele foarte mari din jurul lui, şi nu foarte clar, din contră, un om duhovnicesc vede chiar şi ţânţarii cei mai mici, şi mai mult de atât, îl deranjează prezenţa lor. Să vă dau un exemplu despre ceea ce înseamnă să înţelegi şi să gândeşti duhovniceşte: mulţi oameni care trăiesc în lume, spun ,,Eu sunt un om bun, nu am omorât pe nimeni”. Însă, atunci când se ,,ascut” simţurile duhovniceşti, începi să înţelegi că nu doar a omorî este un mare păcat, dar chiar şi a gândi să faci rău cuiva, să îl loveşti sau, doar să îl jigneşti cu vorbele tale. Crima de la ce porneşte, oare, nu de la un simplu gând?

22. Toate zilele sunt la fel pentru un monah?

Din punct de vedere al săvârşirii slujbelor, fiecare zi are particularităţile ei. Există şapte slujbe diferite pentru fiecare zi a săptămânii, opt săptămâni diferite pentru fiecare glas bisericesc, în fiecare zi este sărbătorit un alt sfânt, iar în perioadele posturilor există foarte multe schimbări în programul slujbelor. Există şi câteva zile, în afara duminicilor, când nu ,,lucrăm”. Atunci avem mai mult timp pentru citit, rugăciune, poate şi pentru vreun hobby despre care aţi pomenit mai devreme. Ceea ce diferenţiază o zi de alta, este dacă are post aspru, ceea ce înseamnă că trebuie să ,,strângi din dinţi”, fiindcă nu vei mânca mai nimic în timpul zilei! Da, este evident că zilele nu seamănă între ele. V-aş putea întreba şi eu, în acelaşi fel, în ,,lume”zilele sunt la fel, nu se deosebesc între ele? Nu cumva, din păcate, zilele voastre sunt diferite în funcţie de ceea ce vedeţi la televizor? Pentru cei mai mulţi, cred că aceasta este diferenţa. Din păcate, din păcate…

23. Ce venituri au monahii? Au nevoie de mulţi bani pentru a se întreţine?

Monahul nu are nevoie de foarte multe lucruri, de aceea nici nu cheltuieşte prea mult. Bunurile de larg consum sunt mai scumpe, într-adevăr la Sfântul Munte, fiindcă, la preţul lor iniţial se adaugă transportul cu vaporul, dar, fiindcă nu avem nevoie de multe, sunt de ajuns 5-6 ore pe zi şi 5-6 zile pe săptămână de muncă pentru a ne întreţine. Cu banii pe care îi obţinem de pe urma vânzării obiectelor realizate manual ( lucrul de ,,mână”), ne asigurăm hrana zilnică şi cele de care mai avem nevoie, şi, fiindcă nu îi stă bine unui monah să strângă bani, chiar dacă acest lucru ar putea părea ciudat pentru cineva din ,,lume” – acolo unde oamenii economisesc bani – suma care rămâne este dăruită pentru a fi ajutaţi oamenii săraci, care nu se pot întreţine singuri. De asemenea, unii monahi găzduiesc pelerini fără să ceară nimic în schimb, exercitând virtutea iubirii de străini, în acelaşi mod. Din această activitate, câştigul este şi duhovnicesc, dar nu lipsesc nici bunurile materiale. Mulţi dintre pelerini, trimit, mai târziu, după ce ajung acasă, pachete cu alimente de bază şi alte produse, care sunt folosite pentru a găzdui şi alţi pelerini. Este o lucrare binecuvântată în care cel care oferă, primeşte înapoi de la Dumnezeu, şi mai mult decât a dat.

24. Omul este duh, dar şi materie. De ce, pentru a deveni monah, trebuie să laşi trupul şi tot ce ţine de acesta, pe plan secund, şi să trăieşti duhovniceşte? Ce înseamnă, în mod practic, aceasta?

O să fac o comparaţie între duh şi trup, pe de-o parte, şi între trup şi îmbrăcăminte, pe de altă parte. Atunci când cineva se loveşte şi capătă o rană, chiar dacă şi hainele au avut de suferit, cred că se va îngriji mai întâi de rană, nu de îmbrăcăminte. De aici nu tragem concluzia că trupul este ceva rău şi trebuie să-l distrugem. A existat, de altfel, şi o erezie, a nicolaiţilor, în primul veac creştin, care afirma acest lucru. Noi nu trebuie să facem nimic mai mult decât de a avea grijă şi de suflet, dar şi de trup, în mod egal, dar după nevoile lor fireşti, aşa cum au fost create de Dumnezeu. Atât, şi nimic mai mult.

25. Care este rolul sufletului în viaţa omului? Mă refer aici şi la viaţa biologică, dar şi la cea duhovnicească.

Sufletul este cel care conduce iar trupul îi ,,slujeşte” acestuia. Aşadar, ,,pentru ca cel mai mic să nu-l conducă pe cel care este mai mare”, trebuie să supunem trupul, atunci când este sănătos, ca să nu ,,uite” cine conduce…

26. Omul are nevoi înnăscute, aşa cum se spune. De ce trebuie să renunţe la nevoile sale, atunci când devine monah? Ce câştigă, şi ce pierde, procedând astfel?

În capitolul 19 ale Evangheliei de la Matei, ucenicii Îl întreabă pe Mântuitorul Hristos care sunt condiţiile în care poate cineva să divorţeze de soţia sa. Hristos, în dezacord cu Legea lui Moise, răspunde că acest lucru se poate întâmpla doar în caz de abjurare de la credinţă, şi este valabil atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Evreii, obişnuiţi fiind ca în societatea lor bărbatul să aibă întâietate, răspund:,,Atunci, nu mai este de nici un folos omului să se însoare”. Iar Hristos le răspunde:,,Nu pot primi toţi cuvântul acesta, ci doar aceia cărora le este dat (ca să îl primească)”. Aşadar, nevoile la care vă referiţi sunt de natură trupească. Atunci când omul înţelege că sufletul este mai presus de trup, atunci va căuta să împlinească mai întâi nevoile sufletului, şi abia apoi pe cele ale trupului. Cine nu vrea să accepte acest lucru, cine crede că omul este doar materie, doar carne, asemenea celorlalte vietăţi, înseamnă că nu crede deloc în viaţa duhovnicească despre care tot discutăm aici. Est evident că tot efortul omului care nu este risipit pentru satisfacerea acestor nevoi, poate fi folosit pentru împlinirea altor scopuri. Despre folosul pe care îl avem din împlinirea adevăratelor nevoi, ale sufletului, şi nu ale trupului, am spus mai devreme destule lucruri. Pierdem ceva dacă nu împlinim acele nevoi? Nimic important. Doar senzaţii înşelătoare şi trecătoare. Toate acestea rămân la marginea mormântului, în afară de lucrarea ta duhovnicească, adică stadiul la care a ajuns sufletul tău.

Minolta DSC27. O femeie care vrea să devină monahie, nu se împotriveşte cumva tocmai menirii şi firii ei, de a avea familie şi copii? Nu ne-a creat Dumnezeu tocmai în acest scop? Care este părerea dumneavoastră?

Hristos nu face diferenţă între bărbat şi femeie. ,,Nu mai este iudeu, nici elin, nici rob, nici om liber, nici bărbat ori femeie, pentru că voi toţi una sunteţi în Iisus Hristos”(Galateni 3,28). Însă, ,,nu toţi primesc acest cuvânt”. Aşadar, vorbim, aproximativ, de 4 monahi la 1000 de oameni în Grecia (şi femei, dar şi bărbaţi, pentru că şi aceştia din urmă doresc să aibă familie şi copii), pe când, în acest moment se săvârşesc atâtea avorturi (am auzit undeva că, deja după al doilea avort, sunt foarte multe şanse ca femeia respectivă să nu mai poată avea copii deloc. Nu insist), mulţi nu fac deloc copii pentru că vor să aibă ,,carieră”, foarte mulţi copii şi tineri cad victime drogurilor, iar alţii se sinucid. Acest procent de 4 monahi la 1000 de locuitori ne deranjează aşa mult? Din cauza asta scade populaţia? O să rămânem fără urmaşi, o să ni se stingă neamul? Monahismul ne îndeamnă să ne depăşim firea. Oricine doreşte, urmează această cale. Nu este nici un fel de contradicţie între firea femeii (şi a bărbatului, de altfel), şi menirea, ei. Nu este contradicţie, ci, din contră este depăşirea condiţiei umane. Aş da un exemplu în acest sens. Este un lucru remarcabil să urci pe vârful Everest. Este şi mai de lăudat să reuşeşti să urci fără butelie de oxigen. Iar pentru cineva care are un handicap fizic, să urce până pe vârful celui mai înalt munte din lume, este, într-adevăr, cu totul şi cu totul remarcabil. Monahii se încadrează în această din urmă categorie, conform cuvintelor Lui Hristos:,,…s-au făcut eunuci pe ei înşişi pentru împărăţia Lui Dumnezeu. Cine poate înţelege, să înţeleagă”(Matei 19,12).

Aş vrea să mai spun încă ceva. Când spunem ,,fire”, nu trebuie să includem aici tot ce vrem noi. În orice caz, în ,,fire” nu sunt incluse toate ,,obiceiurile” şi obişnuinţele noastre. Putem, măcar, să facem o comparaţie între firea noastră şi cea a animalelor sălbatice, fiindcă, omul, de foarte multe ori, nu se ridică nici măcar până la înălţimea instinctelor lor.

28. Ortodoxia propovăduieşte însoţirea bărbatului cu femeia, nunta, (,,iar femeia să se teamă de bărbat”), naşterea de prunci. Nu cumva monahismul intră în contradicţie cu acest lucru?

Înainte de a răspunde la întrebare, aş vrea să spun ceva tangenţial, dacă tot a venit vorba. Înaintea paragrafului pe care l-aţi citat, există un altul, unde spune că bărbatul trebuie să-şi dea viaţa pentru soţia sa, aşa cum Hristos şi-a dat viaţa pentru Biserica sa. Desigur, acest citat este uitat de către promotorii mişcării feministe, care folosesc citate din Sfânta Scriptură, scoţându-le din context, pentru a-şi susţine învăţătura lor greşită. În sfârşit…Aşadar, nunta este binecuvântată de către Dumnezeu (Evrei 13,4):,,Cinstită este nunta întru toate şi patul neîntinat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”. Există, însă, şi un alt drum pentru mântuirea omului. Dumnezeu dă libertate deplină omului. Şi căsătoria, dar şi monahismul, au drept scop să-l facă pe om mai bun, mai altruist, gata să se jertfească (prin ce trece o mamă atunci când copilul ei se îmbolnăveşte…! ), capabil să iubească necondiţionat. Dar, orice am spune, monahismul îl apropie mai mult pe om de Dumnezeu. Când eşti căsătorit, trebuie să-ţi iubeşti soţia şi copiii, lucru, de altfel, extrem de firesc, de vreme ce şi animalele îşi iubesc puii. Monahul trebuie să iubească pe toată lumea, fără să aştepţi ceva în schimb. Nu cred că e nevoie să mai adaug ceva la cele spuse.Cât despre naşterea de prunci, să nu uităm că ,,mai binele” are ceva în plus faţă de ,,bine”. Foarte mulţi tineri fără căpătâi au fost şi sunt ajutaţi de către mănăstiri. Câţi tineri nu au fost salvaţi de la ,,moartea albă” (drogurile), în urma discuţiei cu un monah? Cine este tatăl adevărat al unui astfel de copil? Cel care l-a născut, sau cel care l-a renăscut? Tatăl lui l-a lăsat să îşi distrugă viaţa. ,,Străinul”, monahul, s-a jertfit pe sine, a dat din timpul său, a renunţat la isihie, la liniştea sa, a cheltuit bani, ca să îi salveze viaţa. Aşadar, care este tatăl lui adevărat?

29. Singurătatea, depărtarea de cei dragi, îl afectează pe un monah? Ca om, nu are nevoie de afecţiune din partea apropiaţilor săi, aşa cum se întâmplă cu oamenii, în general? Se poate simţi fericit departe de toţi ai lui? Monahul nu are şi el, în definitiv astfel de ,,slăbiciuni”, nevoi?

Monahul are drept scop să câştige mântuirea, nu să dobândească ceva trecător, adică fericirea la care aţi făcut referire. Dacă o astfel de ,,bucurie” mă îndepărtează de Dumnezeu, de Adevăr, renunţ al ea. Există astfel de gânduri. ,,Oare ce fac ai mei acum?”. Imediat ce îţi vine acest gând, trebuie să ieşi puţin din tine însuţi, să te îndepărtezi, şi să te priveşti din afară. Să vezi de ce a venit acest gând şi care este rostul lui. ,,Unde vrea să mă conducă acest gând? Înapoi în lume”. În acel moment trebuie să-ţi impui să rezişti. Trebuie să răspunzi gândului tău: ,,Părinţii şi toţi cei dragi mie sunt în grija Lui Dumnezeu. El ştie cel mai bine ce le este de folos lor”. Punct. Gândurile vin dar trebuie să le depăşeşti, şi să îţi vezi de drumul tău.

30. Părinţii şi familia unui monah nu primesc o grea lovitură, atunci când acesta se hotărăşte să meargă la mănăstire? Ştim foarte bine că părinţii au anumite planuri pentru copiii lor, iar monahismul nu este printre ,,preferinţele” lor. Nu se simt răniţi părinţii în urma unei asemenea hotărâri? Nu trebuie să le cerem părerea atunci când luăm o asemenea hotărâre?

Acest lucru diferă în funcţie şi de viziunea părinţilor. Consider că părinţii din Grecia sunt mai ,,încăpăţânaţi”, mai ,,limitaţi” în acest sens, faţă de europeni sau americani, de exemplu, în sensul că vor, cu tot dinadinsul, să impune copiilor ceea ce ei au gândit că li se potriveşte cel mai bine în activitatea profesională, şi nu numai. Unde mai este libertatea omului în acest caz? Consider că cel mai bun lucru este ca părinţii să-i înveţe pe copiii să aleagă întotdeauna binele (binele moral), sau, mai indicat ar fi să îi înveţe să facă diferenţa dintre bine şi rău, dar să îi lase să ia singuri deciziile importante în viaţă. Nu vrem să rănim pe nimeni (pe părinţi, se înţelege), dar, în acelaşi timp, nu pot să ajut pe cineva care se răneşte singur prin aşteptările pe care le are de la ceilalţi. Sunt liber să fac ceea ce vreau cu viaţa mea.

31. Credeţi că cineva poate să devină monah doar fiindcă a ,,eşuat” în viaţa socială, şi nu fiindcă avea dorinţa fierbinte de a se călugări?

Ar putea să facă acest lucru, dar ar fi cea mai mare greşeală din viaţa sa. Monahismul reprezintă drumul cel mai anevoios către desăvârşire. Nu se poate compara cu crize ori probleme obişnuite. Nu poţi, adică, să fugi de o problemă, fiindcă, în monahism sunt probleme de 10 ori mai dificile. Monahismul este chemare, nu pot toţi să urmeze această cale. Există, însă, şi situaţii când omul s-a dus din greşeală la mănăstire, dar, a văzut mai apoi că acest mod de vieţuire i se potriveşte. Desigur, există şi celelalte situaţii, despre care am amintit, în care unii nu au putut sa reziste şi s-au întors în lume.

32. Internetul, această fereastră către lume, este folosit de către monahi pentru a uşura legătura cu lumea de afară şi, eventual, de a transmite învăţături duhovniceşti sau alte mesaje către lume?

Ca toate celelalte lucruri, şi internetul nu este nici bun, dar nici rău. Sau, altfel spus, poate fi folositor, dar, poate şi să facă rău dacă este folosit iraţional. Personal, eu am un cerc de cunoştinţe cu care fac schimb de opinii, dar nu învăţ eu pe nimeni nimic. Oricine mă întreabă, eu îi spun părerea mea, dacă vrea s-o afle. Nu mă interesează să impun credinţa şi părerea mea celorlalţi.

33. Ce vor să afle de la dumneavoastră oamenii simpli care vă vizitează? Ce vă întreabă cel mai des? Vă amintiţi ceva în acest sens?

Măcar să fi fost oamenii aşa simpli, măcar să fi fost şi eu simplu. ,,Fericiţi cei săraci cu duhul”. Omul este o fiinţă foarte complexă, iar întrebările pe care ni le adresează sunt dintre cele mai diverse. Există, însă şi întrebări ,,clasice”: ,,Cum ai plecat din lume şi ai venit la mănăstire? Este greu aici? Cum să procedez cu prietena mea? Avem cutare problemă. Ce părere ai despre o anumită carte?”. Acum, în ultima perioadă, oamenii sunt interesaţi foarte mult de subiectele politice. Îmi aduc aminte de un tânăr din Cipru care, dezamăgit de o legătură pe care o avusese cu o fată, ne-a vizitat, exprimându-şi dorinţa de a se izola o perioadă pentru a putea să gândească în linişte la problema pe care o avea. Era ateu, după cum mi-a mărturisit, şi adusese cu el cartea lui Richard Dawkins, ,,The God Delusion”. Am răsfoit cartea împreună cu el, fiindcă m-a rugat acest lucru, şi am stat de vorbă câteva ore bune. M-am rugat foarte mult pentru el. În anul următor a venit din nou, şi, când am vrut să îi spun ceva în legătură cu existenţa Lui Dumnezeu, mi-a ,,tăiat-o” scurt: ,,Haide, părinte, nu îmi mai spune lucruri din acestea, nu mai am nevoie, acum sunt creştin ortodox, acum cred!”. Slavă Ţie, Doamne!

Mulţi dintre cei care vin ne povestesc ce i-a făcut să creadă în Dumnezeu, adică momentul acela ,,0” din viaţa fiecăruia dintre noi.

34. Poate fi o experienţă de viaţă benefică pentru cineva ca să vină să vă viziteze? Ce va lua cu el atunci când se întoarce în ,,lume”?

Nu sunt chiar de acord cu acest punct de vedere. Cred că este mult mai important să fii sincer în căutările tale, să vrei să descoperi adevărul, chiar dacă acest lucru presupune să renunţi la ideile tale, să descoperi altceva faţă de ceea ce doreai tu. Cineva care vine pentru prima dată la Sfântul Munte, cred că s-ar folosi foarte mult dacă ar vizita o veche mănăstire care are viaţă bisericească neîntreruptă timp de 1000 de ani, unde poată să vadă diferite monumente ale arhitecturii şi culturii bizantine. Cei care vin în mod constant sunt ,,de-ai noştri”, adică sunt oameni care au viaţă duhovnicească şi care ştiu foarte bine de ce vin. Folosul duhovnicesc pe care îl dobândesc doar ei înşişi îl cunosc. Însă, revin şi spun că oamenii aceştia vin cu inima deschisă, dornici să schimbe ceva în viaţa lor, ei nu sunt simpli excursionişti. Nici aici nu întâlneşti numai trandafiri, mai sunt şi spini, însă albina (omul sincer) ştie să adune polen şi să facă miere şi din florile care cresc între spini…

35. Vedem, de foarte multe ori, că Biserica este acuzată că deţine averi imense şi nu ajută pe oamenii care au nevoie, că păstrează ,,bunurile materiale” pentru ea. Se spune, de asemenea că ajutoarele sub formă de alimente ori bunuri absolut necesare nu îl ajută în mod real pe omul care are nevoie, şi mulţi preoţi sunt de acord cu acest lucru. Care este părerea dumneavoastră? Cum pot Biserica şi clericii să vină mai bine în sprijinul omului aflat în dificultate? Este nevoie de vreo schimbare în acest sens?

În mod sigur Biserica deţine o avere apreciabilă, de altfel, ca instituţie, are o vechime de peste 2000 de ani. Este de dorit, însă, să fim cu băgare de seamă de unde obţinem aceste informaţii şi ce scop au cei care le furnizează. Este o chestiune foarte delicată. Nici nu voi încerca să apăr anumite luări de poziţie ale conducătorilor noştri bisericeşti. Aş vrea să spun doar că, cu cât scade nivelul duhovnicesc al oamenilor, în general, şi devenim din ce în ce mai materialişti, aşa cum se întâmplă în zilele noastre, la fel scade şi nivelul duhovnicesc al conducătorilor bisericeşti, fiindcă şi aceştia sunt aleşi dintre noi, din societatea din care facem parte cu toţii. S-a tot vorbit în ultima perioadă de ,,cazul Vatoped”. Toate televiziunile s-au raliat pentru a răsturna guvernul Karamanlís, fiindcă avea o politică pro-rusă, iar actorii politici din Grecia doreau o apropiere mai mare de Uniunea Europeană. Aşa că s-au înţeles cu toţii să-l arate cu degetul pe stareţul Efrem, să discrediteze Mănăstirea Vatoped şi, în principiu, Biserica. Rezultatul? Stareţul Efrem a fost întemniţat, în timp ce alţi politicieni sunt liberi, oameni care au făcut foarte mult rău acestei ţări. Trebuie să învăţăm să gândim noi înşine, să nu aşteptăm ca presa şi televiziunile să ne spună cum să gândim şi ce să facem. Să ne informăm mai bine cu privire la activitatea pe care Mănăstirea Vatoped o desfăşoară, câte guri hrăneşte zilnic, câţi oameni ajută, şi apoi să vorbim. Problema nu este că Biserica trebuie să se schimbe, trebuie să-şi extindă activitatea socială, sau să ofere mai multe porţii de mâncare celor nevoiaşi. Statul nu se întreţine din milostenia unora şi a altora. Noi, oamenii, trebuie să ne schimbăm, şi să punem umărul la rezolvarea tuturor problemelor pe care ţara noastră le întâmpină. Să exploatăm în folosul nostru resursele subterane, soarele, marea, să devenim un Stat independent. Şi, în primul rând, trebuie să începem prin a numi la conducerea ţării un guvern capabil şi independent, fidel politicii acestei ţări, şi nu intereselor venite din afară. La acest capitol Biserica poate să ajute foarte mult, prin sprijinirea intereselor comune ale acestui popor creştin-ortodox, pentru a nu ne pierde în lupte intestine şi certuri care nu folosesc nimănui. Fostul Arhiepiscop, Hristódoulos, a fost un conducător capabil, a reuşit să-i unească pe greci, să-i facă pe tineri să vină la biserică. Poate că a şi deranjat pe unii care nu vor binele acestei ţări…

36. Ce înseamnă filantropia? De multe ori, făcând milostenie, filantropie, îl ,,obligăm” pe semenul nostru care se află în dificultate, să-şi piardă demnitatea. Aşadar, vorbim de demnitate sau de înfruntarea egală a omului de către om?

Conform Evangheliei, milostenia înseamnă ,,să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”(Matei 6,3). Nu doar că nu trebuie să îşi piardă demnitatea cel care primeşte ajutor (milostenie), ci, mai mult, trebuie să facem tot posibilul ca să nu ştie de unde a venit ajutorul. Un exemplu care îmi vine în minte acum este Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, care mergea pe ascuns, noaptea, şi lăsa o pungă plină cu bani la uşa celui care avea nevoie, iar apoi se făcea nevăzut. Când a făcut a treia oară acest lucru, omul respectiv l-a pândit şi, astfel, a aflat cine îi lăsa bani la uşă pentru a-l ajuta. A face milostenie nu înseamnă a oferi doar bunuri materiale. Poate să însemne şi să împărţim timpul nostru cu cineva care are nevoie de acest lucru. Poate să fie şi un cuvânt de încurajare spus cuiva atunci când are nevoie. În principiu, este acel efort pe care îl facem pentru uşurarea cuiva aflat pe patul suferinţei, sau întemniţat etc. Uneori poate să însemne şi un simplu zâmbet. Sau o dovadă de dragoste creştină. Acest lucru trebuie făcut mereu în ascuns, altfel, ne cuprinde mândria, şi tot folosul nostru duhovnicesc se va pierde.

37. Auzim despre foarte multe întâmplări în care sunt implicaţi preoţi şi mitropoliţi care fură bani de la ,,cutia milei” şi îşi construiesc vile etc. Despre mănăstiri auzim cum că unii monahi ,,trăiesc” cu monahii, şi multe altele. Cum comentaţi aceste acuzaţii?

Dintre cei 12 Apostoli ai Mântuitorului, unul a fost iubitor de argint şi rău intenţionat. Dintre 100, 200 de episcopi, să nu existe 20, 30, 50 – nu ştiu dacă există – care, de asemenea, să nu cadă pradă iubirii de arginţi? Nu este imposibil. Unii dintre cei care se găsesc în astfel de funcţii înalte au altceva notat în ,,agenda” lor de lucru, urmăresc alte interese, străine Bisericii, dar şi ţării. Nu o să spun mai multe, dar există, din păcate, şi astfel de oameni. Cealaltă temă, a relaţiilor dintre monahi, este problema lor. Dumnezeu o să-i judece. Putem aminti, aşa, ca să ştim, că aceste lucruri se întâmplă, în principal, acolo unde există mănăstiri mixte, şi de monahi, şi de monahii, şi singurul loc unde ştiu că există este în Italia, şi aparţine Bisericii Romano-Catolice. Există aşadar şi aceste cazuri, dar nu se întâmplă între zidurile mănăstirii şi cu ştirea celorlalţi, ca şi cum ar fi ceva normal. Aşa cum am spus, sunt excepţii iar Dumnezeu o să-i judece pentru faptele lor.

38. Oamenii îşi pierd încrederea, din ce în ce mai mult, în instituţii, şi au propria lor credinţă, nu mai apelează la nimeni, stau închişi în case etc. Au o relaţie ,,directă” cu Dumnezeu, care ,,se ascunde” adânc în sufletul lor, nu mai au nevoie de ,,intermediari”. Care este părerea dumneavoastră?

Cred că aceasta este o soluţie de nevoie. În spatele ei se ascunde, însă, şi o formă de mândrie iar acest lucru este de condamnat. Trebuie să-l judec eu pe preot? Nu am spus că Dumnezeu ne va judeca pe toţi? Eu sunt mai bun decât el? El fură din ,,cutia milei”, eu fur din averea Statului, de exemplu. Suntem neîndurători cu ceilalţi, dar cu noi înşine suntem foarte permisivi. Cineva care este deranjat de atitudinea unor preoţi ori mitropoliţi nu trebuie să renunţe de a mai merge la biserică. Nu trebuie să piardă contactul cu Biserica. Dacă o anumită biserică nu te ,,odihneşte”, caută alta care să îţi placă. Caută şi un preot care să te ajute în acest sens. Nu se poate să le avem pe toate ,,pe tavă”…Un preot ni se pare bun, dar aflăm că fură de la ,,cutia milei”, altul este prea sever, altul este prea blând…Ce să mai zicem şi noi…? Fiecare să aleagă ceea ce i se potriveşte. Să ai o relaţie ,,personală” cu Dumnezeu este un lucru vătămător chiar şi pentru monahi, ce să mai spunem de oamenii din lume? Este o dovadă a mândriei noastre. În mănăstire, când vedem că un monah începe să alunece pe o cale greşită, îl ajutăm, nu îl lăsăm să persiste în greşeala lui. Avem cazul unui monah în urmă cu 50-60 de ani care se apucase să citească cărţi esoterice! ,,Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade. Izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor”(Pildele lui Solomon 11,14).

 

39. Am auzit, de asemenea, că unii oameni vin la Sfântul Munte în speranţa că se va întâmpla vreo minune în viaţa lor. Credeţi în astfel de minuni? Se întâmplă astfel de minuni? Şi dacă da, ce trebuie să facă cineva ca să aibă parte de o minune în viaţa lui?

Da, am auzit şi eu, mi s-a spus, de pildă, că părintele X vindecă doar cu cuvântul său. Răspunsul meu a fost:,,Nu mă interesează acest lucru. Mă interesează să-ţi vezi păcatele tale şi să le îndrepţi”.Doar credinţa contează. Asta cred eu. Consider că credinţa are mare putere. În acest sens, da, se întâmplă minuni. Se vindecă oamenii de cancer, dobândesc prunci atunci când nu mai aveau nici o speranţă, candelele se mişcă, şi multe astfel de minuni exterioare pe care le vedem, se întâmplă. Le numesc exterioare pentru că acestea cad sub incidenţa simţurilor exterioare, şi sunt luate în seamă şi de către cei sceptici. Există, însă, şi celelalte minuni, care sunt tainice. Se întâmplă în lăuntrul nostru. Acestea nu pot fi probate, însă. Trebuie să crezi ca să le înţelegi. Cei sceptici nu vor înţelege nimic. Sunt mărgăritare care nu trebuie aruncate în noroiul necredinţei. Omul, singur, nu poate să facă minuni. Nu poate, adică, să schimbe legile firii, ale creaţiei. Acest lucru îl poate face numai Dumnezeu, uneori prin intermediul unui om, care nu trebuie să fie neapărat sfânt. În Vechiul Testament, Dumnezeu s-a folosit şi de un dobitoc, de un măgar, ca să facă o minune faţă de Varlaam! În privinţa aceasta, Mântuitorul spune foarte limpede:,,Iar Iisus răspunzând, le-a zis: Adevăr grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa”(Matei 21,21). Ne lipseşte credinţa, însă.

40. Este greu să găseşti duhovnicul potrivit? Care sunt criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul, şi cum poate, un astfel de duhovnic să schimbe viaţa unui om? Am auzit de foarte multe ori familii care i-au acuzat pe duhovnici că nu au dat sfaturi bune copiilor lor, atunci când aceştia aveau nevoie mai mult, mai ales când unii dintre aceştia au vrut să aleagă calea monahală. De aici tragem concluzia că este greu să găseşti un duhovnic bun.

Da, este destul de greu să găseşti un duhovnic bun. Pe de altă parte, este foarte uşor să nu vrei să găseşti duhovnicul potrivit, ca să ai mai multă ,,libertate” de acţiune. Cu alte cuvinte, omul vrea să fie de capul lui, să ia el deciziile. Omul îşi doreşte ,,libertate”, dar, adevărata libertate o reprezintă eliberarea de patimi.

Problema monahismului este între om şi Dumnezeu, nimeni altcineva nu trebuie să intervină. Duhovnicul nu trebuie să-l influenţeze pe un tânăr ca să devină monah. Însă, dacă un duhovnic vede o oarecare înclinaţie a cuiva către viaţa monahală, poate să-i spună câte ceva în acest, sens, fără să încerce să-l convingă, însă. Nu trebuie să-i spună lucruri care nu există în realitate, fiindcă, acela, după ce se călugăreşte va descoperi că realitatea nu este aşa cum i-a prezentat-o duhovnicul. Trebuie multă atenţie. Din păcate, familiile care duc o viaţă lumească, într-adevăr, este firesc (pentru ei) să îi acuze pe duhovnici că ,,au pierdut” copilul din cauza lor. Părinţii, să mai lase şi câte-un tânăr să plece la mănăstire! Decât 4 oameni din 1000 aleg viaţa monahală. Ce înseamnă acest procent nesemnificativ? Acel om, acel tânăr va deveni un om foarte bun. Din păcate, mulţi părinţi iau foarte ,,personal” această plecare a copilului lor la mănăstire, ca şi cum le-a întors spatele şi a plecat. Lucrurile nu stau, însă, tocmai aşa.

41. Întrebare:,,Cu cât de îndepărtezi de lume, cu atât te apropii mai mult de Dumnezeu”, este o frază pe care o auzim foarte des rostită de monahi. Explicaţi-ne, dacă vreţi, semnificaţia ei.

Această frază exprimă, într-adevăr, un mare adevăr. Aici ţin să atrag atenţia asupra sensului cuvântului ,,îndepărtare”. Îndepărtarea nu trebuie să fie neapărat fizică, ci poate să fie doar la nivelul minţii şi al inimii. Cineva poate să plece la mănăstire, dar gândurile lui să fie tot la ceea ce a lăsat în urmă, şi, astfel, să nu fie deloc cu mintea la Dumnezeu. Care mai este folosul duhovnicesc, în acest caz? Există şi lucruri care ne îndepărtează de Dumnezeu, cum ar fi grija exagerată faţă de nevoile noastre, consumismul, casele şi maşinile scumpe, haine scumpe şi la modă, şi multe altele. Aşa este lumea astăzi, din păcate. Dar familia creştină nu trebuie să trăiască după regulile acestei lumi, ci trebuie să fie imagine a Bisericii Lui Hristos. Creştinul ortodox nu trebuie să se supună moravurilor acestei lumi. Creştinul nici nu face parte din această lume, el este trecător prin această lume. Destinaţia lui finală este Împărăţia Cerurilor.

42. Vorbiţi-ne despre moarte, ca eveniment firesc în viaţa omului, şi despre faptul că unii oamenii ies mai greu din această viaţă iar alţii, foarte uşor. Există vreo explicaţie asupra faptului că unii oameni mor de tineri, iar alţii la adânci bătrâneţi? Se spune că pe cei care mor tineri, Dumnezeu îi face îngeri care stau în preajma sa.

Cu cât ştiinţa avansează mai mult, cu atât înţelegem cât de puţine lucruri cunoaştem, deşi încercăm să învăţăm cât mai multe. De exemplu, fizica cuantică a dovedit faptul că nu vom putea prevedea niciodată în mod determinant locul unui atom. Este dincolo de înţelegerea umană faptul că un atom poate să treacă în acelaşi timp prin două conducte. În sfârşit…Suntem fiinţe limitate într-un univers infinit, creaţie a Dumnezeului Atotputernic. Cum să încapă în percepţia noastră tridimensională, supusă timpului fizic, o realitate care nu se supune nici spaţiului şi nici timpului? Moartea, aceasta este: eliberarea noastră de sub ,,tirania” timpului. În ceea ce priveşte situaţia în care se găseşte omul pe pământ, lucrurile sunt mai complicate. Fiindcă Dumnezeu a dat libertate deplină omului, şi nu vrea să intervină (cu puţine excepţii), noi, oamenii, nu facem deloc ceea ce trebuie. Noi suntem de vină pentru războaiele care există, pentru boli, chiar şi pentru moarte, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură. Un exemplu: o femeie însărcinată fumează, iar copilul care se va naşte, se naşte bolnav. Apoi, femeia respectivă dă vina pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a spus, oare, să fumeze? Nu, Dumnezeu i-a dat libertate deplină, seceră acum ceea ce ai semănat!

Cât priveşte cealaltă întrebare, nu are mare importanţă când anume moare un om, fiindcă, în final, timpul acesta nu are valoare la Dumnezeu. Ce mai contează 30 sau 120 de ani în comparaţie cu infinitul? Nu contează decât sufletul tău şi unde ai reuşit să ajungi duhovniceşte atâta timp cât te-ai aflat în arena acestei vieţi. Atât. Să dăm şi un exemplu în acest sens. Un om virtuos moare în chinuri fizice cumplite, iar un păcătos moare ,,liniştit”. Este, cumva, Dumnezeu nedrept? Dacă, prin acest mod, încearcă să şteargă şi ultima greşeală a celui virtuos ? Şi, dacă vrea să răsplătească poate singura virtute a celui păcătos? Să facem noi ceea ce trebuie şi ceea ce putem ca să ne păstrăm şi trupul şi sufletul curate, şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să hotărască când e mai bine să ieşim din această lume. Vedem, de altfel, că nu există o regulă, o ordine după care mor oamenii. Unii au grijă în mod excesiv de ce mâncare consumă şi mor de tineri, alţii mănâncă orice şi trăiesc foarte mulţi ani. ,,Plecarea” omului în lumea cealaltă doar Dumnezeu o ştie. Să îl lăsăm pe El să hotărască, iar noi să ne ocupăm de ale noastre. Dumnezeu nu are nevoie de nimeni ca să îi stea alături. Nici măcar ,,îngeraşi”. Alta e firea îngerilor, alta e firea oamenilor. Să nu le confundăm. Pur şi simplu, atunci le este dat să moară, atunci consideră Dumnezeu că este cel mai bine pentru sufletele lor.

Sf.Munte-Athos43. Oamenii care ,,pleacă” din această lume îi ,,urmăresc”, de acolo de sus, pe toţi dragi ai lor, şi îi pot apăra, cumva? Există legătură directă între cele două lumi, a celor vii, şi a celor adormiţi? Ce ne puteţi spune?

Am auzit şi eu 2 istorisiri, de la persoane diferite, care mi-au mărturisit că şi-au salvat viaţa în ultima clipă de la un accident, fiindcă, în ultima clipă, au auzit vocea mamei lor, care i-a avertizat. Da, consider că toţi care pleacă din această lume ,,pregătiţi” (din punct de vedere duhovnicesc) pentru viaţa de dincolo, au capacitatea, cu voia Lui Dumnezeu, să îşi ajute rudele sau apropiaţii care sunt în viaţă. Legătura dintre cei morţi şi cei vii este bazată pe o tradiţie veche a Bisericii noastre. Cunoaştem că Biserica se împarte în Biserica Luptătoare (cei vii), şi Biserica Triumfătoare (cei adormiţi). De aceea facem parastase, aprindem lumânări, ori facem milostenie pentru odihna sufletelor celor adormiţi. În acest fel, le trimitem câte-un ,,cadou”. Legătura dintre cei vii şi cei morţi a fost dovedită, de-a lungul timpului, şi de numeroasele cazuri ale oamenilor care au murit dar s-au întors în trup după câteva minute, şi povestesc ceea ce au văzut ,,dincolo”.

44. Cei adormiţi comunică cu cei care sunt în viaţă, şi li se arată în vreun fel, cum ar fi, să spunem, în vis?

În privinţa viselor de tot felul, Biserica este foarte rezervată. Nu fiindcă este imposibil ca cineva să comunice cu cei adormiţi în acest mod, ci fiindcă se întâmplă foarte rar acest lucru. De foarte multe ori, aceste legături cu cei adormiţi, se întâmplă prin intermediul duhurilor necurate, şi sunt practicate de aşa numiţii ,,medium”. Trebuie să fim foarte atenţi în privinţa asta. Este mai bine să ne ostenim mai mult şi să avem o legătură permanentă cu Dumnezeu, şi să avem răbdare, iar când Dumnezeu va hotărî ca a sosit timpul să mergem ,,dincolo”, atunci o să-i revedem pe toţi ceilalţi dragi ai noştri.

45. Există îngeri păzitori? Cum intervin aceştia în viaţa omului?

Conform învăţăturii creştine, fiecare om care este botezat creştin ortodox primeşte un înger (duh) bun care îl va însoţi pe tot timpul vieţii. Dar şi ceilalţi oameni primesc ajutor de la îngeri, nu doar creştinii. Ajutorul pe care îngerii îl oferă oamenilor este duhovnicesc, îl simţim sub forma unui gând trecător într-un moment de cumpănă în care trebuie să luăm o decizie. Este acea voce (gând) interioară care ne spune ce trebuie să facem. Uneori, ajutorul lor depăşeşte legea firii, atunci când ,,se întâmplă” să scăpăm ca prin miracol dintr-un accident iminent, de exemplu.

46. Cum vă imaginaţi viaţa de după moarte? Se întâlnesc la un loc oamenii care s-au cunoscut în această viaţă şi au din nou legături între ei, aşa cum aveau atunci când trăiau? Despre reincarnare ce aţi avea de spus? Se spune că aceleaşi suflete vor primi alte trupuri, cu altă înfăţişare, cu diferenţe de la o reincarnare la alta.

Încerc să nu mă gândesc la viaţa de apoi, fiindcă risc să o compar cu viaţa pe care o trăim aici, în lumea noastră tridimensională limitată. Pot spune, însă, că lumea noastră este un mic univers, o ,,cutiuţă” în mâinile Lui Dumnezeu, şi că ceea ce noi numim legi fizice, au şi un nivel mai profund, mai adânc de funcţionare, acolo unde ,,intervin” şi ceilalţi: îngeri, diavoli, suflete etc. Cred cu tărie că, dacă vom avea grijă de viaţa noastră duhovnicească, şi ne vom pregăti aşa cum trebuie pentru viaţa de apoi, nu doar că vom întâlni acolo oameni pe care i-am cunoscut în viaţa aceasta – dar şi oameni pe care nu i-am întâlnit – dar vom vedea şi alte făpturi total diferite faţă de noi. Sfinţii Părinţi le-au numit: Îngeri, Arhangheli, Începătorii, Puteri, Tronuri, Domnii, Stăpânii, Heruvimi şi Serafimi. Nu cred că ne vom plictisi acolo, o sa avem ce vedea! Numai cu Platon dacă încep să discut, vom avea nevoie de 500 de ani ca să terminăm ce avem de zis! Vai de noi, însă, dacă nu suntem pregătiţi, atunci când ne vine rândul să plecăm din această lume… Despre reincarnare nu pot spune nimic, pentru că nu am nici o informaţie care să susţină existenţa acestui lucru. Singurul lucru pe care îl ştiu este că avem suflet nemuritor. Nu ştiu nimic altceva despre alte dimensiuni temporale. Ştiu că toate acestea sunt doar ipoteze, doar teorii fără acoperire.

47. Ce se întâmplă cu sufletul omului în final? Nu ,,moare” niciodată? Călătoreşte în infinit? Evoluează?

Da, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, sufletul, eliberat de păcat, evoluează continuu în sensul apropierii de Dumnezeu, fără să poată niciodată – cum e lesne de înţeles – să ajungă să înţeleagă natura (firea) Lui Dumnezeu. Nu ştim dacă această apropiere este fizică, pentru că nu ştim dacă în viaţa viitoare există timp şi spaţiu, la fel ca în lumea aceasta. Platon, în lucrarea sa Republica, dovedeşte faptul că sufletul omului este nemuritor. Nu încearcă să dovedească existenţa lui, ci veşnicia lui, arătând că este într-o continuă mişcare. Arată că sufletul nu este perisabil, nu există nimic care să-l macine, aşa cum rugina distruge fierul, sau cum trupul este supus îmbătrânirii.

48. Animalele nu au suflet? Sacrificăm animalele pentru ca să supravieţuiască oamenii. În acest fel, natura şi religia nu sunt în opoziţie?

Nu cunosc să existe vreo dovadă de existenţă a sufletului la animale. Sfânta Scriptură spune că ,,sufletul lor este sângele lor”, şi sângele trebuie să se întoarcă în pământ. Nu spune că trebuie să se întoarcă în cer, ci în pământ, aşadar, nu este nemuritor. Nu sacrificăm animale ca să supravieţuim, ci din pricina lăcomiei noastre. Omul trăieşte foarte bine şi fără să mănânce carne, şi este chiar mai sănătos! Creaţia şi religia nu vin în opoziţie deloc. Chiar şi teoria darwinistă – cu care nu sunt de acord – spune că trebuie să consumăm carne animală, fiindcă omul ar fi dintr-o rasă superioară, şi este firesc ca cel mai puternic să îl mănânce pe cel mai slab. Din punct de vedere al religiei, acum, trebuie să ştim că omul a fost creat să se hrănească cu vegetale. Dumnezeu i-a dat poruncă lui Adam să mănânce doar fructe şi seminţe. Mai târziu, după Potop, îi spune lui Noe că poate să mănânce şi carne. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să mâncăm doar carne, aşa cum a ajuns să procedeze omul contemporan! Tot timpul trebuie să judecăm cu dreaptă socotinţă. Unde să găsim atâtea animale pentru consum? Într-o bună zi o să rămânem şi fără acestea.

49. Vorbiţi-ne despre viitor, despre ceea ce se poate întâmpla în viitor. Ce mai poate aştepta omenirea de aici încolo, şi, în special, Grecia şi locuitorii ei? Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră care să ne vorbească şi pe care să-i ascultăm cu mare atenţie.

A trecut vremea când oamenii mai ascultau de cineva. Nu doar eu, neînsemnatul, dar nici oameni de seamă, nu mai au ce să spună ca să ajute pe ceilalţi. Fiindcă omul s-a schimbata foarte mult. Tehnologia aceasta nouă a pătruns aşa de mult în viaţa omului, şi a făcut aşa de mult rău, că el nu mai ascultă de nimeni. Din pricina volumului imens de informaţie care circulă zilnic şi la care oamenii au oricând acces, avem impresia că le cunoaştem pe toate. Ceea ce ne rămâne de făcut este să facem faptele cele bune, despre care Hristos spune:,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, astfel încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5,16). Vedeţi? Nu a spus:,,…aşa încât să audă cuvintele voastre cele frumoase”. Fapte, aşadar, nu vorbe. Cred că fiecare poate să ajute pe ceilalţi, dacă se ajută pe sine, dacă ,,urcă” duhovniceşte. Atunci , exemplul său va fi urmat şi de ceilalţi din jurul său. Atunci poate să vină cineva şi să îl întrebe:,,Cum ai reuşit aceasta?”. Doar atunci poţi să îi spui câte ceva ca să îl ajuţi duhovniceşte. Altfel, îţi pierzi timpul degeaba. Situaţia actuală din Grecia era previzibilă, nu se datorează unor greşeli recente. Este un punct de cotitură, iar mulţi ,,s-au trezit”, au înţeles lucrul acesta:,,Cum, aceştia ne-au condus atâţia ani?”. Din păcate, nu toţi spun aşa. Foarte mulţi continuă să-şi ducă viaţa ca şi mai înainte: televizor, meciuri de fotbal, într-un cuvânt, DISTRACŢIE, adică împrăştierea minţii. Câtă vreme au o bucată de pâine, un fotoliu, şi un ecran la care să se uite, nimeni şi nimic nu îi poate mişca din starea lor de letargie duhovnicească. Dacă sunt lipsiţi de toate acestea, atunci se trezesc ca să revendice, nu libertatea lor pe care şi-au pierdut-o, ci obiectul care îi menţinea în starea de somnolenţă, în lumea lor. Cei care conduc această lume nu dorm, însă. Aceştia îi hipnotizează pe oameni prin discursurile lor şi le adoarme conştiinţa. Au un plan de îndeplinit, un plan comun pentru toată lumea. De sute de ani se întâmplă acest lucru. ,,Planul” pentru Grecia începe cu 1821, poate chiar mai devreme. Cu cât îi vom lăsa, aceştia vor înainta cu planurile lor. Scopul lor este înrobirea tuturor: înrobirea Minţii. Cel care vrea să se elibereze definitiv – adică, să se elibereze de patimi, iar prin exemplul său să ajute şi pe ceilalţi – nu se teme de ei. Ce-i pot face? Cel mult, îl vor ,,ajuta” să ajungă mai devreme acolo unde el, oricum abia aşteaptă să ajungă: în veşnicie. Însă, dacă cei care se vor elibera de sclavia pe care ei o impun, se va ajunge la critical mass,aşa cum zic ei, iar atunci nu vor mai putea să ne facă nimic. Fiindcă sunt puţini iar noi suntem mulţi.

 

/http://www.pemptousia.ro/